drama mea e că nici
măcar ca ratat nu m-am realizat pe deplin:
de fiecare dată când am ajuns într-un loc
primul meu gând a fost să plec cât mai repede
(eşti un animal prieten al singurătății – mi-au spus –
cel în care te vei recunoaşte într-adevăr
va fi doar străinul)
am fost învățat să stau departe de toate:
de aceea locuiesc într-o scorbură
(înainte de-a mă naşte tot într-o scorbură
sălăşluiam dar mai mică fiindcă
şi nevoile mele erau mai mici)
nu sunt decât un impostor – unul mărunt
desigur – dar cu atât mai grotesc cu cât
ființa mea e mai nesemnificativă
iar ca să mă salvez,
m-am îndrăgostit de tine, iubito,
ca de poemul după care tânjesc
încă din prima mea zi
pipăindu-i vedenia ca pe lumina de seară (imposibil de violetă)
dintr-un cimitir înzăpezit ori
ca pe-o formă uitată a perfecțiunii
îngerul spunea că adevăratele poveşti
de dragoste se scriu pe oglinzi aburite
(totul e să crezi asta):
cuvinte mişcându-se-n gol
buze ce nu se aud:
„în cele ce pe propriile globule
cu suflarea sângelui le gravezi
tu nu vei încăpea niciodată”
îngerul a oftat şi s-a făcut nevăzut: alături nu-i nicio mare
doar nenumărate ferestre spre nicăieri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu