Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Francisko
se dedică lui Liviu Antonesei
în zorii zilei de 4 martie 2021
scutul apostolic trosneşte colosal;
peste puţin, cântatul cocoşilor va zburli
părul şi va zgribuli pielea celor
temători; cu chei lucioase, o parabolă
deschide dimineaţa; la lumina zilei, mai
mică e şi teama şi mai uşoară truda
cuvintelor de a explica arta beznei de a
lega noduri în gât; cuvintele nu trebuie
să se jeneze când exprimă spaima celor
mici, nici când vorbesc despre trufia
celor mari, ele sunt precum tăişul
cuţitului pentru carne; când tac, au
pătruns atât de adânc, încât nici o
ureche nu le mai aude;
la indiferenţă nu mai ridici nici
ochii, nici pumnul spre cer, chiar dacă
ştii ce-i o dezamăgire; după o vreme te
lecuieşti de o seamă de lucruri şi-ţi
aminteşti de cele demult îndrăgite cu
spor de amănunte; nu ştii la ce-ţi
trebuie zestrea asta de melancolie, dar e
bine să ştii că ai dreptul la această
avuţie, dreptul de a fi nabab în simţire;
şi ai nevoie şi pentru asta de cuvinte,
chiar dacă de unele mai şoptite;
şi când mai ai şi iluzia că zăreşti
porţile metafizicii prin care poţi
strecura în altă lume ţipătul care ţi-a
încenuşat zilele, aştepţi înfrigurat
răsucirea cheii în broască; parabola te
face părtaş la dimineaţă; la bine şi la
rău, toţi aleşii sunt în viaţă; cuvintele
sunt dovada că eşti; cum le alegi e
opţiunea ta strict personală,
autobiografie numită soartă, scrisă
direct pe fila ţinerii de minte; deşi ţi se
pare lăuntrică, de fapt te cuprinde
Uneori, ar fi bine
RăspundețiȘtergeresă te opreşti, pur şi simplu, la mijlocul unui cuvânt, al unui gând,
al unui gest care poate răni.
Să dai înapoi sau măcar să stai pe loc atâta vreme
cât are nevoie mânia ca să se astâmpere ori până dobândeşti
certitudinea că ceea ce urmează să faci
îţi dă trecere liberă înainte,
cam aşa ar trebui să sune o regulă simplă
a circulaţiei între oameni, îmi spun,
la asta mă gândesc în timp ce stau în anticameră
şi aud ce se întâmplă înăuntru, ţipetele gata să spargă geamuri,
să sfarme uşi, sar cu gândul la lucruri teribile
cărora le-au dat nume vandalii, mă şi ridic
şi mă apropii de uşă cu mâna întinsă gata să bată,
dar atunci se face brusc linişte, de parcă m-ar fi văzut,
de parcă totul ar fi fost făcut ca să mă stârnească,
să mă provoace, să vadă cum reacţionez
când vreun semen nevolnic are nevoie de apărare –
şi mă opresc cu mâna intinsă înainte şi auzul încordat
atât de tare că aş fi în stare să aud cuvântul din mintea
celui de dincolo de uşă mai înainte de a fi rostit de limbă,
dar aud numai un bâzâit de muscă mare, grea,
izbindu-se cu putere de sticla ferestrei ori de vreo oglindă
şi foşnetul cu care căderea despică aerul înmărmurit de tăcere;
mă dau cu doi paşi înapoi, aud dincolo de uşă paşi
ce se apropie şi clanţa coboară cu un scârţâit uşor;
prin uşa crăpată, tensiunea iese ca un suspin de eliberare
odată cu un bărbat înalt, frumos, zâmbitor, enigmatic, de parcă
abia s-ar fi desprins din braţele iubitei, amantei, muzei,
de parcă tot tărăboiul ar fi fost stârnit
doar de imaginaţia mea
Kocsis Francisko