Poemul neterminat

Ziua în care-mi vorbeai despre aştri,

Acele roiuri de stele,

Corăbii mereu rotitoare

În vântul îngheţului veşnic,

Ziua unei ierni troienite

De păsări, de fum şi de noapte,

Ziua aceea de iarnă, când morţii noştri

Visau primăvara...

A fost să fie ziua naşterii mele.

O furtună stelară,

Undeva aiurea, prin univers,

Avea sa ucidă câteva lumi...

Dumnezeu îşi lăsase umbra pe cer

Şi le-a şters.

Naşterea mea,

La fel de banală ca moartea lor,

Avea s-o trezească pe mama din somn.

Medicul bombănea ceva despre nişte ziare...

În oraş căzuse o ninsoare ciudată...

Eu făceam primul pas către moartea

Spre care, grăbit, păşea fiecare.

De ce-ţi povestesc toate astea?

Tu erai acolo, cu mine...

Îmi vorbeai despre un drum,

Despre o mare iubire...

Despre un punct băutor de lumină,

În marele, neştiut întuneric.

Uitasem să ţip de atâta mirare...

Ţi-l aduci aminte pe medic?

M-a bătut,

Pentru prima mea respirare.

 

Rudele mă priveau cu o ciudăţenie rară,

Minţind-o pe mama, că sunt voinic şi frumos.

Uneori, dându-şi coate,

Spuneau că semăn cu tata...

Îmi puneau banii lor murdari, în pelinci,

Urându-mi să fiu sănătos.

Tu îmi vorbeai despre lumi călătoare,

Muzica sferelor era parcă albastră...

Ca şi cerul deasupra ochilor mei,

Atârnat într-un colţ de fereastră.

Mai spuneau că ar trebui să fiu botezat,

Să grăbească jurământul sortit lui Hristos,

Că, în somnul meu, se întâmplă ceva...

Ochii mei, mereu privind într-un gol,

Golul acela, părea, pentru mine, frumos...

Rotitor ca şi cerul, ca şi liniştea lui,

Ca o apă din care ţâşnea spre-nălţimi

Trupul de rouă, al unei iubiri!

 

Au pornit cu alai... tata nu era la prima beție.

Nașul se lepăda de satană,

Popa spunea ceva fârnâit...

Pântecele-i abia încăpea în sutană.

Cântăreți plictisiți, lângă strană,

Înălțau imn de slavă spre cer...

Oare cum asculta Dumnezeu,

Glasul lor buhăit?

Tu îmi vorbeai despre viață,

Ca despre o vină

Ce-o purtăm din părinți și păcatele lor...

Cum că nimeni nu m-a întrebat

Dacă vreau să trăiesc,

Cum că nimeni nu va întreba

Dacă vreau ca să mor.

Și mai știi că părinții îmi erau obosiți...

Truda lor lăcrima o fierbinte sudoare

Și eram prea devreme întâiul născut,

Printre iluzii mereu temătoare,

În odaia de lut,

Unde lumina lua forme bizare.

Îmi vorbeai despre lumi năruite în mare

Și icoane de piatră,

Măcinate de vânt,

Despre visuri trăite,

Despre visuri uitate,

De un val scormonind în uitare

Și credința efemerului „sunt”.

 

Am crescut printre pomii rodind în grădină,

Printre stâni risipite pe șes,

Lângă apă,

Rătăcind prin pădure,

Ori culcat între ierburi,

Cu privirea spre cer ridicată,

Însetat să beau din lumină.

Tu erai într-un dans de culori rotitoare,

O ninsoare – liniștea noastră...

Dragoste era pretutindeni...

Cerul s-a desprins și a căzut

Peste noi, simfonia albastră.

 

Am fost dat pe la școli

Să învăț ce alții demult au uitat.

Educat în cinstirea de a sluji utopii

Eram rebel, un inadaptat

Pe o scenă

Unde visam că pot să mai sper

În spatele cortinei de fier.

Tu-mi cântai adierea unui viscol de toamnă

Înflorind curcubeie peste frunze, în zori,

Când pământul întreg îmi părea un copil

Ce tresare în somn și surâde spre mamă.

 

Ca și palma țăranului plecat la arat,

Viața mea s-a asprit, an de an.

M-am mințit să tot vând

Ca să fiu cumpărat...

Și am iubit... și încă visam

Când mi-ai vorbit îmbrăcat în ninsoare

Despre corăbii cu pânze stelare,

Despre copiii plecați

Peste acele oceane...

Rătăciți de furtuna ivită

Din liniștea încă deplină.

Și atunci... inima...

Inima a bătut prea încet.

Întunericul dens...

Și eu eram tu,

Un fior, și lumină!

ANDREI MAFTEI