Volta în timp

Andrei Maftei 

Te caut, cum te caut,

De ieri și de acum,

De mâine și poimâine,

Împovărat pe drum,

Sub farduri din zăpada

Căzută dintr-o stea

Ce vrea cu dinadins

Să nu mai fii a mea.

Nimicul se repetă,

Ne plouă pic cu pic,

Un ritual amnezic

Sfârșind într-un nimic...

Și ADN-ul sorții

Vibrează-n univers,

Încolăcind în stele

Același gol pervers.

Te caut iar iubito,

Pășind prin zodiac

Sub faldurile zării

Ca și acum un veac,

Și-același timp aprinde

Cu vechiul lui amnar,

Sub geana înserării,

Un ochi de felinar.

100Dorina Cioplea-Văduva, Ioana Manolache şi alţi 98

4 comentarii

4 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie

Plecarea regăsirii tale

CORTINA A CĂZUT

 

Între noi cortina a căzut.

Eram actor,

Jucam o dramă,

În care eu mimam că sunt

Rănit mortal,

Frumoasă doamnă.

Aplauzele mai vibrau

Între tavan şi lampadare,

Când eu plângeam

Plecarea ta...

Şi rana îmi părea că doare,

Sub mantie,

Şi sîngera.

Luminile se tot stingeau...

Iar în decor,

Rămas doar eu,

Încă simţeam

Venind din stal,

Ca un alint,

Parfumul tău.

În golul scenei,

Amintiri 

Veniseră să mă cuprindă,

De parcă universul tot

A-ntors nisipul în clepsidră.

Părea că au venit trăsuri

Cu vizitii sub felinare,

Şi prin portalul unui timp

Păşeam din noi

Spre fiecare.

Luminile s-au stins demult...

Un glob de sticlă a căzut,

Şi visul de sub felinare

S-a spart în cioburi...

A durut,

Plecarea, regăsirii tale.

 

ANDREI MAFTEI

NOAPTEA APROAPE

 

Tu ești frumoasă,

Eu sunt tăcut...

Afară prin frunze plouă acum.

Plouă cu lacrimi copacii,

Plouă pe drum.

Plouă în geamuri,

Plouă mărunt,

Plouă de parcă un foșnet tăcut

Spune-o poveste șoptită demult.

Sunt lângă tine de parcă n-aș fi...

Mai porți între gene o urmă de zi.

Când noaptea picură

Pașii în piatră,

Cenușa serii moare în vatră.

Vino cu mine,

Ochii mă dor

Ori poate doare neliniștea lor...

Vino cu mine,

E ultima seară...

Ultima noapte, 

Ultima oară.

Să taci!

În noaptea asta plouă

Boabele grele de rouă...

Mâinile tale închise clepsidră,

Clipa aceasta vor s-o cuprindă.

Să taci!

Plouă adâncuri din ape...

Liniștea mea între stele, departe,

Noaptea... aproape.

ANDREI MAFTEI

CA O LACRIMĂ, SEARA

 

Ce mult a crescut Spaima…

Nu ne-am urât așa niciodată.

Nu ne-am iubit niciodată.

Întunericul bate

Cu pumnul în piept.

Să ne așezăm lângă apă…

În oraș a crescut o pădure de fier.

Colții de fier, griuri de fier

Care latră…

Troncăne, bubuie, sforăie – seara.

Umbrele toate

Nu mai au unde să-ncapă.

În oraș, morții merg

Cu bagajele-n mână,

Cu visele toate

Legate la spate,

Când emoții memorate de o mașină

Pulsează în trupurile lor ambulante.

Numai tu ai rămas

La fel de frumoasă...

Respirația ta

Umple tăcerea din casă

Cum umple arcușul vioara.

Uite, vezi? Acolo, departe,

Sub a orizontului pleoapă,

A curs ca o lacrimă, seara.

ANDREI MAFTEI

          

 

Poemul neterminat

Ziua în care-mi vorbeai despre aştri,

Acele roiuri de stele,

Corăbii mereu rotitoare

În vântul îngheţului veşnic,

Ziua unei ierni troienite

De păsări, de fum şi de noapte,

Ziua aceea de iarnă, când morţii noştri

Visau primăvara...

A fost să fie ziua naşterii mele.

O furtună stelară,

Undeva aiurea, prin univers,

Avea sa ucidă câteva lumi...

Dumnezeu îşi lăsase umbra pe cer

Şi le-a şters.

Naşterea mea,

La fel de banală ca moartea lor,

Avea s-o trezească pe mama din somn.

Medicul bombănea ceva despre nişte ziare...

În oraş căzuse o ninsoare ciudată...

Eu făceam primul pas către moartea

Spre care, grăbit, păşea fiecare.

De ce-ţi povestesc toate astea?

Tu erai acolo, cu mine...

Îmi vorbeai despre un drum,

Despre o mare iubire...

Despre un punct băutor de lumină,

În marele, neştiut întuneric.

Uitasem să ţip de atâta mirare...

Ţi-l aduci aminte pe medic?

M-a bătut,

Pentru prima mea respirare.

 

Rudele mă priveau cu o ciudăţenie rară,

Minţind-o pe mama, că sunt voinic şi frumos.

Uneori, dându-şi coate,

Spuneau că semăn cu tata...

Îmi puneau banii lor murdari, în pelinci,

Urându-mi să fiu sănătos.

Tu îmi vorbeai despre lumi călătoare,

Muzica sferelor era parcă albastră...

Ca şi cerul deasupra ochilor mei,

Atârnat într-un colţ de fereastră.

Mai spuneau că ar trebui să fiu botezat,

Să grăbească jurământul sortit lui Hristos,

Că, în somnul meu, se întâmplă ceva...

Ochii mei, mereu privind într-un gol,

Golul acela, părea, pentru mine, frumos...

Rotitor ca şi cerul, ca şi liniştea lui,

Ca o apă din care ţâşnea spre-nălţimi

Trupul de rouă, al unei iubiri!

 

Au pornit cu alai... tata nu era la prima beție.

Nașul se lepăda de satană,

Popa spunea ceva fârnâit...

Pântecele-i abia încăpea în sutană.

Cântăreți plictisiți, lângă strană,

Înălțau imn de slavă spre cer...

Oare cum asculta Dumnezeu,

Glasul lor buhăit?

Tu îmi vorbeai despre viață,

Ca despre o vină

Ce-o purtăm din părinți și păcatele lor...

Cum că nimeni nu m-a întrebat

Dacă vreau să trăiesc,

Cum că nimeni nu va întreba

Dacă vreau ca să mor.

Și mai știi că părinții îmi erau obosiți...

Truda lor lăcrima o fierbinte sudoare

Și eram prea devreme întâiul născut,

Printre iluzii mereu temătoare,

În odaia de lut,

Unde lumina lua forme bizare.

Îmi vorbeai despre lumi năruite în mare

Și icoane de piatră,

Măcinate de vânt,

Despre visuri trăite,

Despre visuri uitate,

De un val scormonind în uitare

Și credința efemerului „sunt”.

 

Am crescut printre pomii rodind în grădină,

Printre stâni risipite pe șes,

Lângă apă,

Rătăcind prin pădure,

Ori culcat între ierburi,

Cu privirea spre cer ridicată,

Însetat să beau din lumină.

Tu erai într-un dans de culori rotitoare,

O ninsoare – liniștea noastră...

Dragoste era pretutindeni...

Cerul s-a desprins și a căzut

Peste noi, simfonia albastră.

 

Am fost dat pe la școli

Să învăț ce alții demult au uitat.

Educat în cinstirea de a sluji utopii

Eram rebel, un inadaptat

Pe o scenă

Unde visam că pot să mai sper

În spatele cortinei de fier.

Tu-mi cântai adierea unui viscol de toamnă

Înflorind curcubeie peste frunze, în zori,

Când pământul întreg îmi părea un copil

Ce tresare în somn și surâde spre mamă.

 

Ca și palma țăranului plecat la arat,

Viața mea s-a asprit, an de an.

M-am mințit să tot vând

Ca să fiu cumpărat...

Și am iubit... și încă visam

Când mi-ai vorbit îmbrăcat în ninsoare

Despre corăbii cu pânze stelare,

Despre copiii plecați

Peste acele oceane...

Rătăciți de furtuna ivită

Din liniștea încă deplină.

Și atunci... inima...

Inima a bătut prea încet.

Întunericul dens...

Și eu eram tu,

Un fior, și lumină!

ANDREI MAFTEI