Triptic & Coda

1.

mai multă credință în vorbele unui mare poet

după o explozie de imprecații și blasfemii împotriva

dragostei, purității și a lui dumnezeu, pentru că a spus

magnific, tautologic și divin, vorba poate e aprocrifă,

„dumnezeu este dumnezeu, în numele lui dumnezeu!”

și nu mai este nimic de adăugat, el a spus totul, s-a mîntuit…

2.

mai multă credință decît în vorbele corbilor înzorzonați în aur,

negustori hapsîni ai harului, vînzători de indulgențe,

cu burdihanele strînse în centuri bătute în pietre prețioase

și fețele puhave care absorb lumina precum bureții scîrboși

toate zoaiele și murdăriile acestei lumi agonizînd sub lună…

3.

nicicînd n-aș intra în regimentele lor spurcate, le ocolesc

cu groază, mă cutremur de o neobosită oroare,

nicicînd nu voi croncăni cu ei, nu voi urla cu lupii negri…

Coda

aș vrea ca marele poet să mă accepte în preajma sa,

nu am talentul, nu am puterea blasfemiei, dar pot,

asta chiar pot, pot rosti sonor și clar, cu voce vibrantă

„dumnezeu e dumnezeu, în numele lui dumnezeu!”

chiar dacă dumnezeul meu nu ar fi nicăieri de găsit…

Liviu Antonesei

21 August 2024, în Iași

Dragoste la prima vedere

Amândoi sunt convinși
că brusc i-a unit o senzație.
Frumoasă-i o astfel de certitudine
dar incertitudinea-i și mai frumoasă.

Neștiindu-se de mai înainte, cred
că n-a fost nimic vreodată-ntre ei.
Dar ce cred străzi, scări, coridoare
unde cândva se puteau întâlni?

Aș vrea să-i întreb
dacă nu-și amintesc –
o întâlnire vreodată
poate într-o ușă rulantă?
un „scuzați-mă” în mulțime?
un „ați greșit” la telefon?
– dar știu răspunsul.
Nu, nu-și amintesc.

Ar fi foarte uimiți de-ar ști
ca deja de mult timp
se juca neprevazutul cu ei.

Încă nu de tot gata
să se preschimbe-în destin,
i-apropia, -i îndepărta,
le tăia drumul
și înăbușindu-și un chicot
se dădea la o parte.

Au fost semne, semnale,
chiar dacă nedescifrabile.
Poate acum trei ani
sau marțea trecută
o frunză a zburat
de pe-un umăr pe altul?
Ceva s-a pierdut, ceva s-a găsit.
Cine știe, poate că mingea
din tufișurile copilăriei?

Au fost mânere și clopote
unde înainte de timp
o atingere s-a suprapus alteia.
Valize-în sala bagajelor.
Într-o noapte, poate, același vis,
și confuzia de după trezire.

Orice început, de fapt,
e doar o continuare,
iar cartea întâmplărilor
se deschide totdeauna la mijloc.

Wislawa Szymborska

Traducere:  Catalina Franco

Mai bine să-nnebunim împreună

George G. Asztalos 

Am citit recent o supărată cam răzbunătoare

Dădea ca muma pădurii

Lecții de dragoste cu ură

Totul e marketing idiot zicea

Să te măriți

Să faci pe placu' rahatului familist

Să torni la greu puradei

Şi lui beutură

Când dragoste e doar pretextul

Să nu-ți iei zilele sau lumea în cap

Sau şi mai cretin să-nnebunim

Un an sau doi împreună

Ei bine toate îs numai definiții bolnave

Depinde cum te umple

Prostia de sânge

Sau de lapte şi miere

În realitate dragostea e o treabă mai întreagă

Decât ai fi în stare să ți-o faci singur

Chiar şi pentru o glumă trebuie evident

Cel puțin doi ca să se râdă sănătos

Iar amintirile rămân doar unde se atinge

La modul dureros de plăcut locul sensibil

Uite abia mă îndrăgostisem şi ne mutăm

La ea acasă stătea în chirie la două camere

Dar la intrare uşa blocului închisă

Şi nu avea cheie de interfon

Că abia se mutase şi ea

Noroc că era sus un geam mic deschis

Am tot aşteptat să vină careva degeaba

În fine m-am suit cumva La peste 50 de ani ai mei

Şi am deschis uşa pe dinlăuntru

Am râs ca doi prăpădiți pe chestia asta

Nu că dragostea ar face minuni

Dar în echipă e mult mai tare bucuria

Chiar şi când mori rămâne unul cel puțin

Să râdă de cât de prăpădită e lumea

Care te pierde

Şi apoi să meargă un pic mai încolo

Să se aşeze în voie

Şi în linişte

Să plângă

Dragoste într-un ospiciu

de Dylan Thomas 

O străină veni
Să împartă cu mine odaia, neîntreagă la minte
O fată nebună ca păsările

Zăvorând noaptea porții cu brațul cu pana.
Strâmtorată-n patul labirintic
Ea amăgește casa nedeschisă cerurilor cu nori care pătrund,

Amăgindu-se că umblă prin odaia de groază
Nestingherită ca morții
Și cutreieră închipuitele oceane ale saloanelor de bărbați.

Veni posedată
Îngăduind amăgitoarea lumină prin peretele tare să treacă,
Posedată de ceruri

Și doarme în troaca îngustă și totuși umblă prin țărână
Și aiurează-n voie
Pe scândurile casei de nebuni roase de lacrimile mele fără de odihnă.

Și prins de lumină în brațele ei în sfârșit după-atâta amar
Putea-voi oare negreșit
Să-ndur viziunea dintâi care-a mistuit stelele.

Aud o oaste

Aud o oaste atacînd pămîntul dinspre mare.

Tunet de cai prin ape. Ei calcă spuma în picioare.

Provocatori, prin valuri, căruțașii-n negre zale,

Biciuri își fîlfîie, disprețuind hauri și frîne

Ostașii-și strigă-n noapte chiotul de bătălie.

În somn eu gem, subt rîsul lor din depărtare.

Noaptea din vis ei mi-o despică. Ce văpaie orbitoare!

Lovită, inima, lovită, se preface-n nicovală.

Își scutură-n triumf ostașii părul verde.

Din mare ies, gonind, pe țărmul fără nume.

Vai mie, disperare așa fără de-un strop de-nțelepciune?

Dragostea mea, dragostea mea, de ce m-ai părăsit?

#James Joyce

Traducerea Lucian Blaga

Cât de repede se mișca pământul când era cald afară,

frunzișul cățărându-se peste membrele
unui oraș de arbori iar norii s-au înălțat
și s-au despărțit în flamă, tot cât stăteam
desculță pe un pat de frunze sau căzută
pe pământul umed o frunză

sau o persoană interesată numai
și numai în unu-la-unu:
copil singuratic, fără anturaj,
înspăimântat să nu adoarmă:

sau o femeie-n toată firea
care atârnă de-un fir,
cadrul sculptural cu putere
doar pentru a rupe frunzele în bucăți.

Când nu mai aștepți dragostea
nu există început și nici sfârșit
și aceasta este ușurarea morții.

Nu pot să cred
culoarea cerului
Nu pot să cred
culoarea ochiului tău
cine ar putea rosti o dorință cu voce tare?
Eu nici măcar nu o pot șopti

Andreea Iulia Scridon

Cât de frumoasă ești

... azi

într-o maramă de borangic

încinsă de dragoste

cânți

și glasul nu-ți tremură

de mânie

fruntea nu ți se încruntă

chiar dacă afară urlă viscolul

piciorele îți sângerează

iar fulgii de zăpadă joacă

în cadență

ești

una pentru toți

mai frumoasă ca ieri

 

Eli Gîlcescu

30.11.21 – 1.12. 21

inima aceea

Am încercat să evadez din dragostea ta

Dar nu am putut

Pentru că tu știi să iubești frumos

Nu doar așa…

Ai o inima de balenă

La balene inima creste întruna

Și tu ai o așa inimă

O inima mai mare decât tine însuti

Am tot încercat să fug

Dar nu am putut

Cineva mi a spus

Că am o sămânță mica în mine

Și tu ai plantat-o

Ai săpat în mine și ai pus-o acolo

Ai avut grija de ea

Mai era puțin și înmugurea

Dar tu ai ucis-o în cele din urmă

Între mine și speranță este așa:

Seara când gătesc în bucătărie

Aud cum trec mașini pe stradă

Farurile lor îmi luminează fața până când nu mai văd

Nu ești tu

Uneori e foarte frig seara

Tremur încercând să te zăresc

Ca într-un vis te văd parcă venind înspre mine…

Aștept întruna…

Nu mi-a rămas decât speranța

Că vei veni

Dacă pleci…

Am să îmi pierd și ultima speranță

Nu mă lăsa să pierd speranța asta

Octavian Dănilă

Revoluția nu a venit

Masca pe care trebuie să mi-o scot zi de zi a început să mă

Plictisească aidoma unei cocote bătrîne care se ţine scai de

Tinereţea ta ipocrită. Măcar de n-ai mai fi atît de inocent ca

O cărămidă peste care trece soarele în fiecare zi exact la ora

La care un bancher obosit de afaceri bea ceaiul îndoit cu puţin

Venin deşi doctorul i-a prescris liniştea uitării. Măcar să învăţ

De la evrei trucul literar cu grandoarea faimei încă din viaţă

Pentru ca pe-nserat să ies liniştit pe străduţa plină de curioşi

Fluierînd un cîntecel de mine inventat. Măcar de aş pricepe o

Clipă mai devreme că sar din eclipsă în eclipsă un comparatist

Plictisit de faptul că a înţeles: poeţii revoluţionari sfîrşesc uitaţi

Iar cocotele bătrîne sînt însoţite pe ultimul drum de cerşetorul

Căruia îi dădeau un bănuţ după fiece întîlnire cu marea dragoste.

Măcar de aş pricepe – şi ăsta este un vechi truc literar o pacoste.

Nicolae Coande

Cel mai mare lucru

Dragostea nu schimbă lucrurile.

Lucrurile rămân lucruri,

și dragostea rămâne dragoste.

Ce lucru mare

că dragostea este în afara lucrurilor.

Teodor Burnar

http://www.revistascrisulromanesc.ro/ 

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! – Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
„Treci, treci“, dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Edgard Allan Poe

Învață-mă dragostea

Chiar și atunci când tac
Uneori sunt prea zgomotos...
Așa am rănit și ucis
Mulți trandafiri.
Cu o șoaptă,
În timp ce încercau
Să ma învețe dragostea
Și sculptau această piatră
Ce o port în mine
În formă
De inimă perfectă...

Invață-mă!
Învață-mă dragostea
Tu, trandafir frumos!
Îndură-te de mine.
Aroma ta
Și frumusețea
Sunt tot ce am nevoie
Pentru a transforma
Această piatră
Ce o port în mine
Într-o inimă care poate sângera...

Invață-mă!
Învață-mă dragostea
Tu, trandafir frumos!
Tine-mă beat
Cu dragostea
Ce o răspândești
Peste tot în jur,
Și niciodată,
Niciodată,
Să nu mă lași să uit
Că și atunci când tac
Uneori sunt prea zgomotos...

Chris Irinoiu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Mircea Cărtărescu

Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe o stâncă pe ţărm,
şi am veni la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că mă asemuiam unei fiinţe văzute în vis,
am uita totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decât mângâierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surâzând o oglindă şi m-ai rugat: priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia decât să dispară
O, strânge-mă tare în braţe, atât de tare încât să nu-mi trebuiască nimic altceva.

Edith Södergran

Mircea Florin Şandru

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©

– lirică feminină românească şi universală –