La Fraisne

Pentru că am fost un sfetnic solemn, cu obrazul uscat
Mult înțelept în toate, și bătrân-bătrân,
Dar am lăsat deoparte nebunia aceasta, și frigul spân
Pe care-l strânge peste trupul său, ca pe o mantie, bătrânețea.

Eram puternic – sau cel puțin așa-mi spuneau –
Tinerii, în jocurile lor, iuți cu sabia;
Dar am lăsat deoparte nebunia asta; și de abia
Acum sunt bucuros într-un alt fel, care-mi e mai potrivit.

Și mult m-am răsucit prin scorburile frasinului,
Și fața mi-am ascuns-o acolo unde stejarul
Și-a-ntins asupra mea frunzele, și amarul
Jug al felului de-a fi al oamenilor mi l-am scuturat.

Și lângă balta moartă de la Mar-nan-otha
Eu mi-am găsit o mireasă
Care a fost pe vremuri tulpina unui lemn-al-câinelui.
Ea m-a chemat din gândurile mele vechi
Mi-a stins nemulțumirea sfătuirilor lumești
Și m-a-ndemnat spre cântece de laudă

Doar întru cinstea vântului care foșnește printre frunze.

M-a scos din felul meu mai vechi de-a fi,
Până când au venit să spună că-s nebun;
Dar am văzut și suferința oamenilor, și mă bucur mult,
Căci știu că vaierele și amărăciunea sunt o nebunie.

Și eu? Eu, mi-am lăsat departe toată nebunia și durerea.
Și lacrimile mi le-am strâns în frunzele de ulm
Și mi le-am părăsit sub lespede de piatră
Și-acum spun despre mine oamenii c-aș fi nebun căci eu m-am lepădat
De orice nebunie, și am aruncat-o de la mine
Și-am părăsit cărările mai vechi și sterpe ale oamenilor,
Și pentru că acum mireasa mea
E-un lac de ploaie în pădure, și
Chiar dacă toți îmi spun că sunt nebun
E doar că eu mă bucur mult,
O, mult, căci, iată, mireasa mea îmi poartă o iubire nesfârșită
Ce-i mult mai dulce, mult, decât iubirea femeilor
Care te bântuie, te arde și te-mpinge în nebunie.

Aie-e! E-adevărat, mă bucur mult
O, mult de tot, căci, iată, o am aici, și singură, doar pentru mine
Și nimeni nu ajunge pân-la noi.

Demult, când mai umblam printre oamenii tineri…
Și se spunea că sunt chiar puternic, printre oamenii tineri.
Demult, odată, a fost o femeie…
…dar am uitat… era ea…
…aș vrea să nu mai vină iarăși.

…nu-mi mai aduc aminte…

Cred că mi-a făcut mult rău, atunci, numai că…
Asta a fost demult, demult.

Și nu mai vreau să-mi aduc aminte de nimic.

Aici e haita vântului care-mi place
Să o ascult suflând printre frasini:
Căci suntem singuri, singuri
Aici, printre frasini.

#Ezra Pound

Traducere de Mircea Ivănescu

Frunze

aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului,
să aștept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu știam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar așezat
pe stradă cu capul în mâini?
și lumina, care se spulberă pe obiecte,
și obiectele se fac frunze,
și se fac frunze.

Mircea Ivănescu

Din volumul „Versuri”, 1968

Trece și asta

înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea – adevărată? –
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. – şi nu-nseamnă nimic asta. –
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet –).

Mircea Ivănescu

Despre moarte ca revedere

1

sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –

şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –

şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,

cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide

ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci

dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici

îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea

decât contururi). cel care a privit moartea

luând chipul unei fiinţe – vede din nou

ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,

ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede

şi-ar acoperi ochii – oricât de tare

ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii

din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci

a fost înfăţişarea adevărată, a fost

– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –

a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată

şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori

se trece atâta de greu prin paloare – rămâne

pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează

trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi

nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.

pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord

obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e

a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –

dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,

desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce

mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –

chiar şi nemişcare. şi chiar

şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.

şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,

că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva

care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor

şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea

gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă

şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,

sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă

trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.

şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat

aşteaptă acum veşnicia – nici atunci

nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă

în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte

până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta

o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent

pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate

şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta

înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,

câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.

şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,

tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –

ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,

– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne

şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,

nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.

moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea

e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă

aşezare de vorbe.

Mircea Ivănescu

Minciună?

ce frumoasă e moartea – nu? – nodul în gât 
şi ochii măriţi – care te fixează deodată, 
şi mâna zvâcnită la rădăcina, migălos răsfirată 
a durerii din piept – acolo, unde pulsează urât

carotida – şi vezi că nu mai poate, nu mai poate 
să respire – şi stai – şi tu eşti aici, dincoace – şi nu simţi 
nimic – (ai vrea, nelămurit, doar să fugi, să fii într-altă parte, 
şi ce frumoasă e moartea – şi e un soare cu dinţi

foarte înceţi pe faţa care se face lividă – şi ce 
frumoasă e moartea – (şi asta, de pildă, e 
o clipă, care trece, nu trece, – şi mai târziu

tu faci vorbe – din astea –) şi ce frumoasă 
e moartea – şi chiar, sfinţi părinţi – ştiu – 
iadul e neputinţa de a iubi – de a simţi – şi ce frumos –

Mircea Ivănescu

Către seară, mă așez la picioarele tale...

aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Mircea Ivănescu