aş vrea să ies la
plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
eu urmărindu-i
atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
pe genunchii ei,
alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
aş vrea să merg, tot
mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
Mircea Ivănescu
Iubire nedeslușită
RăspundețiȘtergeresă te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adică să ştii bine că e o iubire, în care se va sfârşi
peste câteva săptămâni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mâini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea. (ca în adolescenţă,
când citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată. doar că acuma
nu ţi-o închipui absentă – ştii că nimic – ca într-o moarte –
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
şi fără să te gândeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada – şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mănâncă zăpada,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gândeşti – c-are să se termine –
Mircea Ivănescu
Vorbe, vorbe, vorbe...
RăspundețiȘtergeretrebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îți amintești
mai târziu de ele – așa cum și pașii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor
să știi să așezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai așază
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine – că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă...
Mircea Ivănescu
Grădina în ploaie
RăspundețiȘtergereFragii bolnavi — în primul rând, cerul bolnav
și care aruncă luminiscențe mortuare pe fețele
celor din jur — (și tu ești la mijloc, și ostretele
gardurile dinspre cărarea prăvălită spre apa puhav
bolborosind, dincolo nu-ți mai ascund spaima
pe care o ai despre locul acesta de putreziciune și lespezi
ascunse prin iarba bătută de vânt).
Arborescențe
abia verzi și legănate dar străvezii-mi se agață de haină
la fiecare pas.
Nu mai e cu putință nimic.
Până la urmă va începe să plouă.
E frig
Și cerul pe care-l înscriu, ocolind cu gândurile impure
tufișurile spre fundul grădinii — e zadarnic
Nimeni nu e ascuns acolo — e doar un harnic
simțământ de zădărnicie care stârnește umbre.
Mircea Ivănescu
Anul în scădere
RăspundețiȘtergereToamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată
dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări,
în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi,
cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă
alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica).
Toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii,
şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare,
şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi
cum se înclină anul spre iarnă –
şi ţi se face frig. După aceea, cu pisica în braţe,
să te aşezi la fereastră şi să priveşti
cum se decolorează grădina –
Mircea Ivănescu