Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare
care în rana văzului mi-apare?
Lumina se întoarce la izvoare.
Te văd aievea sau mi se năzare?

Sunt unic martor care să-ţi ateste
ivirile în prag fără de veste?
Statura ta în umbra serii este
părere, tragedie sau poveste?

Sărută-mă. Mi-e gura o pecete
a unui vis ce n-o să se repete.
Coboară un cocor din zări încete.
Să nu mai sorbi iubirea mea din Lethe.

Aş vrea îngândurat să te descânt,
să leg fiinţa ta de un cuvânt
ca să ne regăsim atuncea când
vom mai veni vreodată pe pământ.

Ultima oară când ne-am întrupat
ţi-am povestit un basm de neschimbat.
Era al nostru cel adevărat.
De ce-ai plecat din el? De ce-ai uitat?

Privirea pierde tot ce mâna strânge.
Până la tine glasul nu-mi ajunge.
Fantomele încep să te alunge.
Nu lacrimi în cuvinte am, ci sânge.

Cezar Baltag