Întrebări seara

Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide

grădina pe curajul tău nebun

la ce bun cerul scurt care ucide

zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun

 

şi la ce mâine şi la ce jivine

la ce zbor de gândac lătrat de câini ?

S-au şi urcat furnicile pe tine

fierbinţi, cu lumânările în mâini.

 

La ce dezordine, la ce distrugere bătrână

pe care uluit încerci s-o spui

ca şi cum prinţul cu o carte-n mână

şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui

 

ca şi cum nu e ultima grădină

sălbăticindu-se de-atâta fum

ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina

de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum

 

dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva

ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum

i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva

când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum

 

rostind fragmente de făpturi divine

strigând neghiob nume de stele şi de câini

n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine

lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini.

Florin Mugur

Trece și asta

înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea – adevărată? –
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. – şi nu-nseamnă nimic asta. –
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet –).

Mircea Ivănescu

Cântec despre trupul cărţii: lui Cezar Straton

Cartea este trupul unui alt drumeţ,

ea a strâns lumina la chimir şi-o duce

zărilor ofrandă, vamă fără preţ,

asfinţitul lacom gata-i s-o apuce:

rândurile scrise au străpuns adânc,

*

Sunt ca nişte cuie pentru răstignire,

trec în goană caii, saltă la oblânc

ruginite arme – o închipuire

albă ca o pâclă despre timpul crud

tropotind pe boltă-n apele stelare,

orele în curgeri undeva se-aud,

nu contează unde cartea-i lumânare.

Ion Drăgușanul