Căci deodată
ar putea să se întâmple ceva crud și, din acel moment,
Cum se spune cu aer grav, sentențios, „nimic nu va mai fi
ca înainte”.
Am putea de pildă să primim vești proaste, știu și eu, de
la vreun doctor,
De la vreo rudă apropiată, să aflăm că s-a întâmplat ceva
cu mama,
Doamne, ferește!
Și atunci visul nostru se va spulbera brusc.
Ar putea fi boala, ar putea fi despărțirea noastră dinmotive de neînțeles.
Mai bine fă-ți timp acum, gândește-te la mine.
Oprește-te un pic din importanța ta și din felul
foarte special în care crezi că ne ducem noi viața
împreună.
Oprește-te în fața monumentului de fum în care iubirea
noastră s-a transformat
Și încearcă să nu ascunzi dacă îți pare rău că s-a ajuns
aici.
Privește cum trece timpul prin carnea mea, și obosește,
și iese afară prefăcut în umbră,
Privește cum mi s-au stins ochii, nu mai am în ei acea
scânteiere care îți plăcea,
Privește cum mi-au rămas pe obraji niște zâmbete care nu
mai sunt ale mele.
Oprește-te,stai puțin în dreptul meu, să vezi cum nu mai sunt…
Mă hrănisem din privirile tale, atenția ta îmi era
sufletul, la vorba ta îmi cânta inima,
Însă tu ai găsit mereu moduri foarte prețioase de a-ți
justifica ocupațiile în numele cărora, de la un moment încolo, ai început să mă
pierzi.
Tot ce îți alimenta ambițiile, nu puține și nu mărunte,
îți părea necesar,
Căutai să te faci admirabil în ochii celor pe care în
realitate nu puneai mare preț, iar acest ideal ridicol „cere sacrificii”. În
zelul tău, erai pompos și nestăpânit. Purtai o flamură, dar nu vedeai sufletul
tău spânzurat cum se sufocă-n ea,
Nu vedeai cât de vulgară devenise mândria reușitelor
tale, nu vedeai cum te urâțește emoția micilor triumfuri de fiecare zi,
Râdea zădărnicia în câștigurile ce-ți aduceau un licăr
ciudat în priviri, dar tu nu o auzeai.
Absența de-acum, din ochii tăi, mă destramă și-mi spune
că în locul din care eu m-am risipit nu mai poate crește nimic.
Absența mea din tine e semnul unei absențe mai adânci.
Mândria mă obosise. În timp ce plângeam, râdeam cu hohote
înecate de puterea pe care mă sforțasem atâta timp s-o afișez. De unde putere
în fața risipirii și nestatorniciei care vin odată cu tot ce căutăm să ne
împlinească viața?
De unde putere în fața uzurii lucrului repetat fără
noimă, de unde putere în fața blazării și insensibilității la tot ce pare avut
odată pentru totdeauna?
De unde putere în fața neputinței celui căruia i-ai încredințat
inima, să țină o cât de mică pâlpâire de fericire în ea?
De unde putere în fața propriei inimi, când nu mai
răspunde la cântecul ce-o vrăjise cândva?
Plânsul mă ilumina, mă elibera de tot ce era nemulțumire
și apăsare în mine. Puteam să nu mai fiu nimeni și nicăieri, puteam să nu mai
sufăr și să nu mai doresc nimic. Puteam să nu mai pot, iar asta mă umplea de o
înaltă demnitate.
Un fior care nu ținea de capriciu și nu venea din firea
mea,
care nu era răspunsul la dorința ori promisiunea lui picura
pace-n mine,
Neputința mă izbise de un zid clădit numai și numai din
incertitudini,
Adevărul pe care nu-l înțelegeam, căruia nu-i găsisem
cuvântul potrivit sufla prin mine și mă exalta,
Am înțeles acea nepotrivire ascunsă din natura
lucrurilor, care face ca mugurele să fie strivit de sevele care până la un
punct l-au alimentat,
Am înțeles mistuirea pe care o poartă în măruntaie
sângele, când boala a pus stăpânire pe trup,
Am înțeles amenințarea și negura care vin nevăzute, odată
cu promisiunile.
Neputința mă făcea ușoară ca arama ce plutește în aerul
asfințitului,
iar în acea lunecare fără noimă și fără direcție fiecare
clipă avea aer dumnezeiesc
Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, în gura mea și-a făcut
loc liniștea,
iar când vorbesc, tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu