Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

 

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

 

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

George Bacovia

 

Poveste

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori?…

Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire
Neascultând decât șoptirea singuratecei păduri,
Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

George Bacovia