Ea nu știa

Vidican Gheorghe 

ea nu știa că e stăpâna șoaptei

doar din dorință s-a născut așa

se desmierda cu desmierdarea altei

ce picura ecou în palma mea

ea nu știa că e dorința stelei

ascunsă-n visul din dorința sa

se desmierda cu desmierdarea celei

ce picura ecou în palma mea

ea nu știa că a murit virtutea

pe-o veche rochie de catifea

se desmierda cu desmierdări atâtea

ce picurau ecou în palma mea

ea nu știa că ciutura fântânii

e lacrima prelinsă dintr-o stea

a strâns dorințe în căușul mâinii

să picure ecou în palma mea

Foșnetul

foșnetul e o duminică cu ochiul înfășurat pe-o secure

îngropată în alb ușa crescută în noi ne duce spre port

doar zvonurile-nflorite-n urmele tale prospere și pure

opresc ecoul șoaptelor noastre să moară-ntr-un cort

se strecoară foșnetul dansând cu o umbră bătrână

i-au adormit pașii în cicatricile unui vis rămas fără trup

crește-n foamea unei haite de lupi mirosul de stână

îngropat în alb sărutul obscen al furiei e foamea de lup

copacii trădării inutili ca și moartea înfloresc în uitare tăcând

spontan rodesc umbrele bătăile inimii sunt vândute în târg

sunt un mugure ce-nvață să-și memoreaze-nflorirea în gând

sub pașii tăi noaptea devine o lună cu lacrima dată în pârg

împrovizăm anapoda fructul uitării pavat c-un foșnet nebun

într-un tunel ticsit de umbre foșnetul iubirii miroase-a tutun

gheorghe vidican

Dincolo de atingeri

dincolo de atingeri degetele nu cunosc calea izvoarelor

ne inundă trupurile sunt puțuri pe o balustradă fără ciuturi

în susurul lor se naște poemul fereastră aburită a erorilor

venite tomnatic în privirea ce-ți tremură vocea o scuturi

 

de tainele clipei e un țipăt al uimirii pornit spre orașul cu lebede

pătrunde în răcoarea stropului de rouă pescuind la copcă răsăritul

pescarii își vând umbra pe-o dușcă de vodcă sunt orele serbede

se destramă lumina lunii în suspine lacrima lor stinge chibritul

 

dincolo de atingeri degetele umblă haimanale pe drumuri abandon

în pescuitul la copcă se șușotesc travestiți timpului orașul cu lebede

devine o arcă o ploaie de vară ne inundă trupurile se arde-un neon

pescarii își vând demnitatea mirajul celuilalt țărm orele-s serbede

 

vocea ta un ropt al ploii dincolo de atingeri trupul un deget de zeu

șoaptele din puțurile fără ciutură sublimul poem al tăcerii sunt eu

 

Gheorghe Vidican

oradea,

11.01.2021

Nisipul clepsidrei

suntem la început de adormire ne-nchidem tăcerea-ntr-un ou
forma străină a nașterii trece din sâmbur în fruct facerea lumii
astăzi s-a despărțit ochiul de lacrimă în buzunarul unui sacou
nisipul clepsidrei învață frica să fie complice cu tainele ciumii

în loc de oglindă un țărm topit de lumină se umple cu cioburi
modelează nimicul e-o groapă cu pereții mucegăiți de uitare
sunt zâmbete moarte ce rod frica-n tăcere semne și noduri
e ața timpului nu știu de pleacă ori vine sunt vremuri avare

locuim în nisipul clepsidrei ne mușcăm cu furie libertatea
putredă de vise o sorbim suntem la început de adormire
se deșiră pe cruce spaima de întuneric dărâmă cetatea
țipătul fals al tăcerii e o revoltă aztecă învelită-n iubire

nisipul clepsidrei în tihnă împerechează moartea cu timpul
în brațele noastre sub pleoape de apă navighează olimpul

Gheorghe Vidican

Luciul întunericului

am rămas dincolo de gard în afara mea atârnat de pânza unui păianjen e semnul nașterii mele
ochii din degetele orbilor se scurg în ochii tăi întunericul moașă a răsăritului
ne lăsăm umbrele atârnate de razele lunii
se sparge noaptea se face țăndări trage cortina peste magia somnului
buzele noastre deschid prăpăstii întoarse în noi luciul întunericului intră în oameni
dacă vezi luna arzând în feștila unui felinar fură-i liniștea
înhamă-i privirea la caleașca uitării
ne lipim tălpile de întunericul nopții urmele ne curg într-un năvod fără pești
pe scara de incendiu razele lunii se despart de lumină
degetele orbului își coboară pe trepte în șoaptă amintirile
carnea umbrelor noastre putrezește în dorințele trecătorilor latră la lună câinii pescarilor
pescuim la copcă în lacrima unei păsări flămânde
îi atârnăm zborul de cer
întunericului ne trece luciul lacrimii navigăm cu apa în spinare
setea trecătorului nu dorește să iasă din scârțâitul ciuturii
de-a baba-oarba ne jucăm la lumina unei lanterne plină de razele lunii
prin dangătul clopotului se aude vântul într-un hamac plin de păsări
lași să mi se zvânte în luciul întunericului mirosul cărnii
cuvintele tale se hrănesc cu sângele meu simt umbra ca o lanternă luminându-ți poemul
întunericului făcut țăndări de dorințele pescarului mahmur
prin peștișorul de aur noduri și semne îmbălsămează razele lunii
o barcă desparte luciul apei de apă
solzii de aur însoțesc vâslele pescarilor
sub pașii tăi își pierd strălucirea
jocul de-a baba-oarba ne desprinde chipurile de luciul întunericului
devenim port la malul lacrimii
ne ascundem în noi tăcerile
dă-mă afară din umbra ta sălbăticia mea adăpostește fugarii fără umbre
îi simt respirând prin trupul tău
nopțile lor locuiesc în noi
cuie în putrefacție bătute în palmele răstignitului
luciul întunericului o mănușă de protecție a lacrimii
sângele tău hrănește păsările flămânde ale viitorului
prin biserici bocesc soldații întorși din afganistan umbrele lor au trecut în tabăra talibanilor
razele lunii atârnate de luciul întunericului
ne întoarcem sângele pe dos
pescarii pescuiesc la copcă în lacrimile nopții
devenim țărm
tremurăm în dorințele trecătorilor
peștișorul de aur pleacă în susul sângelui
ne scrie poemele pe luciul întunericului
ochii din degetele orbului se scurg în ochii tăi
umbre atârnate de razele lunii poemele
mă trezesc dat afară din tine
un clar de lună pe luciul întunericului
mirosul cafelei trezește cântatul cocoșilor
prin poemele mele degetele orbilor hrănesc literele braille cu șoapte
luciul întunericului adoarme înlăuntrul meu                                                                                               
Cine în cine suntem

cineva mereu mă traversează strada să nu-mi văd urmele
știu numele celui ce mă strigă pe silabe
pe si-la-be
rochia ei e o mașină de cusut îmi croșetează viitorul
mă opresc să întreb de setea mamei
tu te oprești în mine izgonind orașul din visele lui esenin
o reptilă înlăcrimată poemul
ia forma norilor
unghiile tale devin fotoliu pentru fluturii curcubeu
fiecare tramvai e o biserică
ne închinăm la aerul nopții
în murmuratul răsăritului viețuiesc poemele mele
poemele tale viețuiesc în răcoarea stropului de rouă
adunătura de șoapte un copyright al tăcerii
o să-mi găsesc o planetă necolonizată de poeme
bacșiș în sughițurile chelneriței
cine ești cine sunt sub un clopot de sticlă
ne băgăm mințile-n cap mâinile în tureacul pantalonilor miroase a bere
bolborosim viața ireală a sufletului
scara de incendiu e o nevoie a florăresei
coboară sudoarea vremurilor expirate în apocalipsa freziilor
cine ești cine sunt
întâmplări vinovate de viitor
mama are nevoie de lacrimă pentru desăvârșirea întâmplării
cumperi ciudățenia străzii cu un miros virtual de clătite
1000 de leghe sub mări sechestrate de buzele noastre
ne strigă cineva din altcineva
dimineți fără cerșetori
au plecat să ridice răsăritul soarelui din lacrima mamei
cine ești cine sunt
frica în stropul de rouă măcelărește setea orfanilor
sunt un hău în luciul oglinzii
ești în oglindă un țipăt de păsări
în noi viețuiesc degetele orbilor îmbâcsite de poeme
ne golim de noi în sărut
liniștea buzelor e topită în lingouri
putrezește dimineața în stropul de rouă
îmbrățișarea celuilalt un poem ce glorifică pustiul
cine ești tu cine sunt eu
cine crește din noi
șoaptele adormite în luciul lacrimei se rotesc în cercuri concentrice
pietre azvârlite către cei trufași
umbrele ne stau răstignite pe un poem în formă de cruce
acolo locuiește culegătorul de lacrimi
se subțiază oboseala șoaptelor în palmele noastre
o reptilă înlăcrimată poemul
plin de întuneric șuieratul șarpelui devine foșnet de rochii

Gheorghe Vidican

Poeme pentru „Caiete Silvane”: Gheorghe Vidican

Un soare lichefiat

Vidican Gheorghe

cade asfinţitul umbră lăţită a liniştii mele
desparte un soare lichefiat de razele sale
înot prin noi găsesc atîtea umbre rebele
sunt oaze-n ecou născute şoapte regale

îmi întinzi mîna lacrimă rotundă-ntr-un sărut
uneori mă dezmoşteneşti de codul numeric
mă uit în lacrima ta alteori c-un zîmbet tăcut
şi hoinăresc prin umbra unui înger excentric

haşurăm un soare lichefiat pe buze n-are contur
liniştea despică frica razelor în mirosuri pustii
ruina umbrei înoată prin trupuri un soare mai pur
lichefiat mirosul devine o cale lactee a clipelor vii

liniştea umbrelor noastre-n ruine adună chiştoace
un soare lichefiat lăcrimează pe-un zîmbet şi tace

Poem de iunie

mă înfăşor în tine-n fiecare noapte
îmbătrânesc în tine... şi mă simt
ca un cireş cu fructele necoapte
pe talgerul tăcerii de argint

te simt în mine umbra unei stele
privesc oglinda vieţii tot mai rar
te simt curgând cu mâinile rebele
prin trupul meu de linişte avar

te număr ca cireșele din pom
te-ntreb mereu de ce-i oglinda cioburi
de ce-a rămas din umbra mea de om
doar o tăcere încifrată-n coduri

te născocesc ca pe-o mirare-a florii
când mierlele trezesc la viață zorii

Gheorghe Vidican

Poemul meu

hăituim prin liniștea ploii luciul privirii c-un vierme
bătăile inimii îmi golesc sângele într-o cochilie de melc
tăcerea îmi împuținează frica mi-o-adună-n poeme
cititorii se hrănesc cu lucruri mărunte în formă de cerc

dornic sângele galben al florii de rapiță ecou de vitraliu
usucă lacrima ierbii necruțătoare copilăria fricii prin noi
duce apă cu ciurul la moară ecoul nașterii e iar în travaliu
setea scârțâie-n ciutură învrăjbitele vânturi adorm în noroi

mâhnită tăcerea-și îmbracă foamea-n foșnet de rochii
trecutul ei sihastru arde-un bastard în barbă
în lacrimi frumosul trup al fricii îl face vântul așchii
și-și plânge tinerețea pe firul ars de iarbă

a putrezit sărutul ecou-i carnivor ciobește setea buzei
poemul meu e-o fărimitură roză ce arde umbra muzei

Gheorghe Vidican

Oradea
23.05.2020

În mâinile mele

în mâinile mele privirea ta-i un glonte-nforit
uimirea ta goală de mine e-n mâinile mele
un hambar de liniște deschide-închide tacit
tăcerea ca un poem de iubire cu tente rebele

în mâinile mele rostirea-nserării învață să curgă
golește venele fricii pleoapa ta devine un trup
dansează pe un jar fantomatic rostește o rugă
căruntă libertatea e-o ticăloasă foame de lup

acustica durerii și-ascunde-n lacrimi glasul
tăcerea ta-i ecoul ce-a putrezit în șoapte
în mâinile mele a ars de libertate orașul
s-a spart întunericul în mâinle mele e noapte

o hartă a tăcerilor tale e ticsită la colțuri cu haos
sunt cicatrice nepământene a lacrimii venite din laos

Gheorghe Vidican

Oradea, 14.05.2020

********

Vidican Gheorghe

Mâinile își spală întunericul fricii-ntr-o noapte
se răsucesc în privire înfloresc într-un pom
eu nu-mi mai văd drumul se târește pe coate
își învelește neputința într-o umbră de om

carnea sângerie-a plăcerii libertățile tale postume
îmi desenează mersul pe un țipăt îmi devine străin
chipul tău ce fuge de mine se prelinge-ntr-o lume
ca o tăcere ne întinde sub pașii cenușa altui destin

ne sfârtecăm viclenia batem cuie-n pereții tăcerii
picură-n afară frica setea își arde în tihnă sărutul
se-aude putrezind fericirea într-un trunchi al uitării
sub tălpi lacrima e râul în care ruginește pământul

mă simt o lagună îmi cunosc prețul sângelui tac
într-un sâmbure al fricii lăcrimez devin mai sărac

Oradea, 15.02.2020

Psalmul Crăciunului

Vidican Gheorghe

poarta cerului stă prăbușită-n mine
în perții grotei bate cuie timpul
frumusețea ieslei plină de suspine
scurge-n trupul meu foamea și nisipul

pământească-i lumea s-a născut altar
arde clipa-n mine ca un somn de veghe
lacrimile mamei scurse-ntr-un pahar
zămizlește lumii pruncul nepereche

apele sunt oarbe dorm în trupul meu
dorul nebuniei stă-n mansarda sorții
pe o cruce moare Fiu de Dumnezeu
se-nvelesc tâlharii în tăcerea morții

stăm tăcuți la cină moartea-i jefuită
de un ochi al Iudei cu tăcerea tristă

Oradea, 22.12.2019

Clipa plină de ninsoare

Vidican Gheorghe

 

PSALMUL PRIMEI NINSORI

se schimbă lentilele negre-ale nopții
minusculi păiajeni prin cireșii-n floare
țurțurii sparg frigul fură umbra morții
e un crivăț clipa plină de ninsoare

ca o nuntă vântul urlă peste vreme
se răstoarnă noaptea arde-n felinare
arde-n soba casei vreascuri de poeme
în ninsoarea fricii se zidesc altare

viscolul tăcerii se transformă-n sănii
e o herghelie de șoptiri pe câmpuri
vine o ninsoare tot făcând mătănii
vine o ninsoare nu ne lasă singuri

peste ochiul nopții vin tăceri rebele
păianjeni minusculi înfloresc în ele

Oradea,
08.12.2019 

Noiembrie

bob de grâu luna boală fără leac
vindecă tăcerea de sub pleoape
nenăscuții-n pântec își prefac
clipele iubirii în plăceri mioape

rătăcim prin noi ca printr-un azil
păsările-n stol își devoră zborul
umbra lunii pleacă iarăși în exil
tomna ruginie și-a pierdut umorul

scufundat în tine mi-arde palma noaptea
vin tăceri viclene ca să mă adoarmă
într-un cerc de frunze e ascunsă moartea
e-un ecou venit dintr-o altă toamnă

doar lumina apei plânge ruginiu
căci în umbră umbrei șade un pustiu

gheorghe vidican