Nu sfătuiesc pe nimeni,
Tânăr sau bătrân,
Să se apuce de scris poezie,
E o ocupaţie periculoasă,
Aproape sinucigaşă,
Îţi pierzi, urmând calea poeziei,
Instinctele primare,
Respectul celorlalţi,
Şi chiar lumina ochilor,
De atâta trans-scris şi şters,
La calculator,
Devii un obsedat de
Frumuseţea invizibilă.
„De ce să nu te bucuri de poezia vieţii,
În loc să scrii poezii?”
Aşa m-a întrebat tatăl-meu,
Descoperindu-mi
Primele versuri,
Ascunse printre
Cotoarele colorate ale
Cărţilor din bibliotecă.
El nu a scris toată viaţa sa
Decât un singur poem despre un
Cireş solitar, pe care-l privea pe geam,
Din camera lui, transformată-n salon.
Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin,
Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul,
Eu mă bucuram pe jumătate…
Acum la ora severă, cine-a avut dreptate?
Eu zic, poate greşesc, nu el.
Scriem bine, pentru că trăim prost?
O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?
(Din volumul Costumul negru de AdrianPopescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, pp. 10-11)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu