Nu e greu să scrii o poezie tristă,
e destul să-ți lepezi pieile de zi cu zi
și s-o lași să iasă din carne, din viscere,
din sînge, la suprafață…
E ușor să scrii o poezie veselă –
trebuie doar să îmbraci o piele
tatuată în culorile curcubeului
și s-o fluturi pe pagină.
E altfel cu poeziile prinse-n
capcanele blînde, aprige, ale melacoliei –
nici îmbrăcat, nici dezbrăcat,
nici călare, nici pe jos,
doar în voalul străveziu
din care se ridică încet, încet,
fără grabă, fără explozie, fără milă,
o blîndă sfîșiere de sine, de tine…
De mine?
Pămînt și ape. O viziune
RăspundețiȘtergereCuvîntul depărtare e cald și umed
ca o placentă în care mai ai de stat sau
ca apa mărilor sudului în iulie, august –
cînd spui distanță vezi un fel de prăpastie
cenușie, albastru-cenușie, cu luciri metalice.
În depărtare întrevezi cuiburi de pescăruși,
smochini răsuciți și plini de rod, măslini,
rodii, roșcovi zîmbitori. Și pămîntul acela
alungit, parcă întins de la capete,
greu plutind între cele două mări…
Și nu, acum nu este insula! E cuvîntul acela,
născut din consistența sa vaporoasă,
cu sprijinul unui prefix aproape obscen.
Și acolo mereu m-am simțit stingher
și n-am jucat scena balconului, deși
de izvorul piesei eram mult mai aproape.
Și tot între ape, și tot între ape!
Cineva va veni din depărtare,
cuvîntul se va topi, de n-ar fi fost,
simbioză ciudată peste timp, peste ape,
care nu are, care are poate vreun rost,,,
Un rost, cu depărtarea în plexul solar,
unde credeau ei că e casa sufletului,
un sens închis în carne palpită
în melopee, în cînturile vechi,
care mereu vin cîte două,
din harpe, flaute, din naiul lui Pan
care plutește pe molcome valuri…
Și ne du pre noi în ispită!
Liviu Antonesei
22 Iulie 2017, în Iași
Leif
RăspundețiȘtergereÎntîi s-a oprit respirația, apoi am răsuflat ușurat, cînd băieții
din gașcă mi-au dat porecla după serialul cu vikingi de la TV,
mi-au spus Leif și am scăpat de cele două formule ridicole
între care ezitaseră pînă atunci, amîndouă prea lungi,
cu rime ușoare și memorabile – trebuie să fii copil
ca să înțelegi ce poate face o poreclă din sinele tău,
ca să nu mai vorbim despre amorul propriu!
Nu-ți poți alege porecla, trebuie să-i conduci
spre ea pînă ce cred că este propria lor descoperire!
Am crescut cu Leif și am scăpat cu bine, fără complexe,
fără sfîșieri ale ființei, cum spun adolescenții care-l citesc
pe Kierkegaard, fără regrete de nedepășit, timpul a trecut și ceva
din vikingul acela inventat a rămas mereu în mine –
și m-a apărat, m-a apărat nu de micile răutăți ale vieții,
ci mai degrabă de gigantica răutate a lumii, de Răul acela
pe care obișnuim să-l scriem cu literă mare.
Poate ca să-l închidem, poate ca să-l exorcizăm…
Liviu Antonesei
15 Iunie 2018, în Iași