iulie 30, 2017

* * *

Ademeniri cereşti,
şi nu ştii răspunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?

Nume şterse pe cruci,
şi ceva ţi se-ascunde:
dac-o fi să te duci,
până când? până unde?

Iarăşi clopote bat,
iarăşi toaca răspunde:
încă unul plecat,
până când? până unde?

Ademeniri cereşti,
şi ceva ţi se-ascunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?


Ion Horea

3 comentarii:

  1. VIAŢA

    dar mă-ntreb, nu-s o-nşelare,
    nu-s o lungă amăgire
    bucuriile amare,
    pătimirile-n iubire?

    din viaţa care se duce
    şi sub care te-ncovoi,
    când o fi să stai sub cruce,
    îţi dă cineva-napoi?

    suferinţi fără hotare
    se adună să te mire,
    dar mă-ntreb, nu-s o-nşelare,
    nu-s o lungă amăgire?

    unde-i preţul ce străluce
    cel al lumii de apoi,
    din viaţa care se duce
    şi sub care te-ncovoi?

    mulţi poeţi cu suflet mare
    au strigat pe corzi de lire
    bucuriile amare,
    pătimirile-n iubire,

    dar din cât ţi-i dat şi-i duce,
    "de-o fi pace de-i război",
    când o fi să stai sub cruce,
    îţi dă cineva-napoi?

    filozofi din depărtare
    viaţa asta spuneti voi,
    daca nu-i o înşelare,
    ţi-o dă cineva-napoi?

    Ion HOREA

    RăspundețiȘtergere
  2. Inima mea

    Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
    Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.
    În clipele grăbite din zile lungi de vară
    O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară.

    Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
    Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,
    Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
    O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

    Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
    De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,
    Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
    Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

    Ion Horea, RIP, 5.04.2019

    RăspundețiȘtergere
  3. https://www.catavencii.ro/demisia-lui-ion-horea/

    Cristian Teodorescu

    Nu l-am văzut niciodată enervîndu-se, deși ar fi avut motive berechet. Era de mulți ani redactor-șef adjunct la România literară. Ion Horea albise de timpuriu. Era poet. Pe atunci avea vreo cincizeci de ani. Om tăcut. Cum el se ocupa de pagina de poezie a revistei, l-am întrebat odată dacă nu cumva poeții care-i aduceau versuri îi scoseseră peri albi. Nu mi-a zis nici da, nici nu. A început să rîdă, ceea ce nu i se prea întîmpla. Era politicos și discret. O știam din liceu pe soția lui, doamna Horea. Preda fizica. Nu i-am fost elev, dar atunci cînd se vota în Consiliul profesoral eliminarea mea pentru cîte trei zile, fiindcă fumam și făceam bancuri pe care unii dintre profesorii mei nu le gustau deloc, a fost totdeauna împotrivă. Deși nu părea, doamna Horea avea umor.

    Cînd ne-am cunoscut ceva mai bine, Ion Horea îmi mai povestea una-alta. Poeții pe care nu-i publica îl forfecau pe la spate. Îi ziceau stalinistul. Dar dacă le apăreau poeziile în revistă, întorceau foaia: mare om, mare poet! Cum România literară nu apărea decît de cincizeci și două de ori pe an, Ion Horea mai publica din creațiile confraților săi și în alte pagini ale revistei. Unii erau mulțumiți, alții însă îi scoteau ochii de la distanță, plîngîndu-se că nu-i prețuia la justa lor valoare.

    RăspundețiȘtergere