Îmi scriu de acasă

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Asta-nseamnă că muntele din fața casei

Așezată acolo departe-ntre ape

Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți

Nu se mai face niciodată verde

În urma nopților mici de april

Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)

Încep să cânte în sălcii, după grădini.

 

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,

Unde a scuturat petalele perilor sălbatici

Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate

Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,

Nu mai înclină în largi amurguri

Lungile trâmbe de fum spre nord.

 

Asta-seamnă că verile toate, cari vor veni,

Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,

Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni

Repetând prin ani toate undele curcubeului

Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori

Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –

Nu mai răsar din țărână și din azur,

Sunt mereu albastre și-amestecate.

 

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.

Mâinile lui, învățate cu frigul

Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,

Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,

Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Apoi mă găsesc, devin dintr-odată sigure.

Suntem pe un drum de demult, drumul suie

Și pe când palma mea înflorește-n căldura lor

El se apleacă să ferească din cale un ram de spin

Rătăcit de prin arborii lumii.

Aurel Rău

Vara din hieroglife

 © Ionel Bota 

Într-o frânghie viața, în cealaltă suspinele hârtiei,

Astfel așezau norii pe tavanul cerului posac.

Erai pictorul din imensitatea câmpiei?

Eram înghițitorul de săbii din ultimul veac?

O pasăre a coborât pentru războiul din vechi catastife.

Aripile din metalul coşmarului vibrau sub spânzurători indecise.

O nălucă de fum împingea vara în hieroglife

Și din amintirea literelor cavoul înflorise.

Anotimp

Uneori cred că e bine să taci
şi să asculţi frunzele căzând.
Sunt singurele zgomote
Pe care le face toamna.
Pipăind pământul cu degete ostenite.
De mult soare
de multă floare,
de multă iubire.
Vara a trecut aşa ca viaţa unui vagabond.
încercând să spele un prăpăd
Cu lacrimile altui prăpăd.
Uneori mi-e teamă
să nu trezesc amintirile,
care mă vor devora
sfâşiindu-mi sufletul,
încărcat de toamne
şi de veri fierbinti.
Doar degetele mele
Precum frunzele toamnelor
Pipăie pământul pârjolit de dragoste.

Marius Gîrniţă, Rost (2000)

L-am întâlnit pe Dumnezeu

 

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,

Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică

Să îl privesc, îmi era frică să-i spun toate păcatele mele.

Coboară Doamne, i-aş fi zis – şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat –

Căci El trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.

Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,

Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,

Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat

Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,

Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat

Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,

Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile

Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei

Cu mâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi

Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,

Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb

Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă

La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,

Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,

Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Dimitrie

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele
eu sunt fluturele care zboară prin aer
noi cu toţii suntem cei care mergem
pe pământ şi ne târâm în coate vocile
noastre nu se aud sunt slabe slabe
dar uneori noi ne vedem eu sunt şobolanul
care îşi scoate capul dintr-o gaură veche ştiu
că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm
iar eu sunt viermele
care mişună prin bălegar
şi eu am complexe dar vine seara şi ea mă ia
în palme şi se joacă cu mine noi cu toţii suntem
singuratici singuratici şi suferim enorm
din cauza asta iar eu sunt fluturele care
zboară pe sus şi eu sunt singur singur şi mă
înspăimânt uneori când mă uit în oglindă
dar vine seara şi vine vara şi noi
ieşim pe câmpie şi ascultăm cântecele
voastre şi nouă ne plac enorm
eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele
şi eu sunt fluturele care zboară prin aer
şi nouă ne plac la nebunie
cântecele voastre absurde

Dumitru Crudu 

Noapte de iarnă

Ningea, ningea pe-ntreg pământul,

În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculiţe
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Săgeţi indicând depărtarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucişării,
Încrucişări de mâini, încrucişări de picoare.

Şi doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.

Şi totul pierea în pâcla zăpezii,
Albă, căruntă,
Ardea lumânarea pe masă,
O rugăciune de sfântă…

Şi cineva în ungher sufla în feştilă
Şi focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger

Două aripi încrucişate.

A nins toata luna, în februarie,
Şi mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masă,
Ardea lumânarea.

Boris Pasternak

Când vine vara

Mircea Florin Şandru

Când vine vara-ncet din vară
Şi nici n-o simţi, se scurge blând,
Apă sub apă luminând,
Ca ochiul răcoros de fiară.

Când vine vara-ncet din vară
Şi flăcări verzi pe munţi se sting,
Mâini de mătase te ating,
Rugându-te să nu te doară.

Când vine vara-ncet din vară,
Cu semnul ei împărătesc,
Când mă priveşti, când te privesc,
Un plug de-argint pe stern mă ară.