aseară, târziu, în timp ce mă uitam pe fereastră, am văzut câinele ăla alb, despre care lumea din cartier spune că simte cutremurele, dormind, pe iarbă, în ger. am luat perna de pe pat, am coborât, și am pus-o lângă el. când m-am întors în cameră, jos, câinele se culcase pe pernă și adormise la loc. pe ea ședeau, încă, visele mele din nopțile care tot trecuseră. iar acum câinele le visa. și, atunci, m-am uitat în sus, spre cer. acolo, deasupra blocurilor, am văzut două cabluri de oțel. aș fi vrut să fie mai simplu decât atât. dar pe cabluri, către lac, cobora o caleașcă. era veche și avea două felinare care sclipeau încet, de o parte și de cealaltă a portierelor. și era plină cu flori. m-am întins pe pat și mi-am pus brațul sub cap. și am visat. am visat cald.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu