Privește din fereastra deschisă podgoria
Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins.
De-acum s-au întors tristețea și cerul ca leșia
Și peste toate vălul mâhnirilor s-a-ntins.
Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins.
De-acum s-au întors tristețea și cerul ca leșia
Și peste toate vălul mâhnirilor s-a-ntins.
De prin adâncuri, neguri și umbre se adună,
Pădurile răsuflă greoaie lângă drum,
Iar gândurile-mpinse sub cerul gol, pe lună,
Ca niște cete triste de leșuri par acum.
Pădurile răsuflă greoaie lângă drum,
Iar gândurile-mpinse sub cerul gol, pe lună,
Ca niște cete triste de leșuri par acum.
Veranda-n care-o vară întreagă nenorocul
Ne-a năpădit de-aiurea e prăfuită azi,
Tristețea nu-și mai face prin încăpere jocul
Și tremurând aleargă cu ochii la pervaz.
Ne-a năpădit de-aiurea e prăfuită azi,
Tristețea nu-și mai face prin încăpere jocul
Și tremurând aleargă cu ochii la pervaz.
Pe vrafuri, lumânarea își micșorează grosul,
Iar dorul ni se face din zi în zi mai lin.
Parc-am uitat de sute de mii de ani mirosul
Buchetelor umplute cu izmă și pelin!
Iar dorul ni se face din zi în zi mai lin.
Parc-am uitat de sute de mii de ani mirosul
Buchetelor umplute cu izmă și pelin!
Parc-am uitat de sute de ani că mai trăim!
Radu Stanca
Ars doloris
RăspundețiȘtergereÎmi trebuie o nouă suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astâmpără, pe stânci, descătușarea.
Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrânge,
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.
De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.
Sunt mai încăpător decât o rană,
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate că e loc destul în mine
Și pentru tine și pentru tăcere.
Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferință
Din care focul meu să-și soarbă focul,
De-aceea vreau o nouă încleștare
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde.
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.
BIBLICĂ
RăspundețiȘtergereLa început a fost sărutul
Și el era pe gura ta…
Depus pe gura mea sfinți văzduhul,
Și lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea…
Dar ape mari cuprinseră uscatul
Și noi muream tăcuți sub greul lor…
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roșie, și Araratul
Se înalța din mări biruitor…
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă și înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.
Radu Stanca