osutădoi

Ieri, în osutădoi, pe scaunul din faţa mea, era aşezat  un om cu părul foarte alb şi cu barbă. Stătea aşezat  picior peste picior. Şi eu stăteam la fel ca el. Ne-am uitat amândoi  pe fereastră. N-am aflat unde se ducea, pentru că am coborât  înaintea lui. Sau, poate, el se afla acolo doar pentru a mă  însoţi, atunci când  priveam pe fereastră. Îşi alegea autobuzele în aşa fel încât cei care priveau în afara lor, să nu se simtă singuri. Sau putea fi văzut pe o bancă, într-un parc, lângă un om aplecat în faţă, care privea  nişte furnici traversând aleea, într-o cameră goală, în care cineva citea dintr-o carte, sau pe o bordură, lângă un copil care desena cu creta pe asfalt, sau într-un avion, în timpul vreunui zbor de noapte, lângă cineva care nu putea să doarmă, şi privea fix înainte, aşteptând să treacă vremea. Poate că era omul acela, care, odată, aşa cum l-a descris Eduardo: „prinde în palme  primele raze, le duce la gură şi bea lumina”

Octavian Dănilă

https://otavadan.wordpress.com/2018/12/07/osutadoi/