Împăierea lumii

Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, și cu de‑a sila îi voi târî în trup un suflet pe care-l voi purta într-o cușcă de dumnezei ce-și cântă singuri în strună.

Voi împăia un poet botezat în sârmă ghimpată și-l voi împinge în brațele unei triste femei fără zestre - pentru ca inima să-i sune a gol.

Un dumnezeu voi împăia, după cum mi-ați cerut, și îl voi apropia de pământ, sub semnul uscat al cărnii, învățându-l să scuipe stăruitor împotriva vântului, și apoi îl voi arunca pe scări, cu o coajă de pâine în mână, arătându-l dezbrăcat lumii:

„Priviți-l la lumina lămpii pe iubitorul de sisteme și armonii! Huiduiți-l! Zdreliți-i prin visele voastre genunchii acestui om fără destin!

Ancelin Roseti

Am cunoscut o haimana de poet

Îţi voi urma sfatul, bătrâne!...
Feerică este mâna prietenului la plecare.
În a frunzei matcă simetria este ucisă.
Virgină, viespea focarul străzii bastarde caută. Îl caut şi eu...
Urbea îşi impune a sa concentrare febrilă:
"În astă seară, unul pe celălalt, din icoane, sfinţii se răpesc ― cunoscute sunt făcătorilor de zei măruntaiele simfoniei.
Fatumul, spălându-şi coama în apa fluviului, gravează în fruntea rătăcitului lacrima papei!
Schimbătoare culori bat la uşa făgăduielii:
"Se întâmplă să afli al Vestalei cântec sfâşiat de pofte ― se întoarce tot timpul în ea. Aşa ne place să facem!"
Noaptea a năpădit portocalii, tabla de şah refuză paradoxurile lui Zenon din Eleea...
(Mă întreb: ce-o fi spunând Borges!?)
Al eterului flaut, râzând, desparte legile consolării: în floarea pe jumătate deschisă doarme sămânţa spiritului.
Sanctitatea mă dăruieşte Pergamentelor şi pântecelui matern. ...Şi aceasta e mult...
Ce mai...! Am cunoscut o haimana de poet.

Ancelin Roseti

Cutia de conservă

Ancelin Roseti:

„Dar iată-l pe tata! bătrânul meu tată ce cântă din frunza totemică o simfonie cu nervii tari

şi mă aşteaptă să încreştinez manuscrisele cu fierul înroşit,

şi să-mi dau în vileag ciobul de sticlă din talpă,

căci nu e zi căreia să nu-i fi câştigat zorii aburinzi, la ruletă,

și nu e noapte

să

nu fi pierdut la zaruri măruntaiele vreunui sfânt spongios:

„Grăbeşte-te!” — iar eu alerg, prin gările pustii, spre el, cum spre o sărbătoare a spunerii

pe șleau, trecând cu

vederea celebre coșmaruri, ducând cu vorba mari nașteri de acrobați, dar e atât de târziu...,

că toate spaimele îmi sunt la îndemână — și pașii mei rămân chirciți la

pragul semeț al intrării în Om, și ochii mei devin patrii cu ciocurile însângerate de adevăr.”

Daniel Vorona 

Pe strada mea

Pe strada mea a trecut Dumnezeu

să numere toate cele ce se întâmplă

o singură dată.

- Rămâi, am strigat,

fii seva mea și clipa ce mă apasă!

Și lumea, cu toate dramele lumii,

s-a retras adânc în visul meu,

ca într-o pasăre, căutându-i cerul

și plumbul aripii,

iar visul greu dădea să iasă de sub frunte.

Ancelin Roseti