Voi împăia un nebun cu tâmplele lustruite în zori, și cu de‑a sila îi voi târî în trup un suflet pe care-l voi purta într-o cușcă de dumnezei ce-și cântă singuri în strună.
Voi
împăia un poet botezat în sârmă ghimpată și-l voi împinge în brațele unei
triste femei fără zestre - pentru ca inima să-i sune a gol.
Un
dumnezeu voi împăia, după cum mi-ați cerut, și îl voi apropia de pământ, sub
semnul uscat al cărnii, învățându-l să scuipe stăruitor împotriva vântului, și
apoi îl voi arunca pe scări, cu o coajă de pâine în mână, arătându-l dezbrăcat
lumii:
„Priviți-l la lumina lămpii
pe iubitorul de sisteme și armonii! Huiduiți-l! Zdreliți-i prin visele voastre
genunchii acestui om fără destin!
Ancelin Roseti
