Dora

Se făcuse tîrziu de noapte, cu gînduri
reci,
cînd dedată mi-am dorit brațe de piatră
și zid de piatră mi-am dorit
s-o înconjor cu el; zid gros de piatră
prin care
nici o amintire de-a mea să nu străbată
și să-i înjunghie somnul grav.

Ea dormea cu genunchii la gură
tresărind ușor
de câte ori dam cu dalta în piatră. Am adormit și eu, cățărat pe zid
cu fruntea atîrnînd spre ea,
cu umbra făpturii atîrnînd în vid.

Și am visat că adormisem pe un zid
în timp ce visam că atîrn pe un zid
în care visam că atîrn pe un zid.

Nici o amintire rece nu a mai trecut spre
ea,
ea dormea în toate visurile cu genunchii
la gură
tresărind ușor de câte ori izbeam cu
dalta în piatră

Nichita Stănescu

Eu te-am rupt pe tine din aer

zeitate melodioasă, subţire,

ca să-mi trec inelul braţului meu

în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.

O, revărsare de mirosuri suave;

alergare de iepuri; albine de ziuă;

lină topire de lumi a gheţii!

Alunecare a pletelor, geamănă

cu singurătatea neagră a pământului...

Nu te voi învăţa niciodată

nici un cuvânt din limba după-amiezelor.

Nu-ţi voi destăinui niciodată

nici un adevăr al nemişcărilor.

Rămâi deci cu mine, rămâi,

întruna curgând peste bolovanii albaştri

ai ochilor,

pe sub sălciile arămite de toamnă

ale coastelor,

şi-adormi tu, adormi

sub cortul şuierător al trupului meu

visând că eşti trează.

Nichita Stănescu

Urare

Să vă fie anul-an,

suplu ca pe râuri unda,

să nu fie bolovan

peste suflete secunda,

nori să fie doar de ploaie

peste câmpuri jos, la vale,

niciodată să-ntretaie

raza fragedă de soare;

fie aerul curat

plin de păsări liniștite,

niciodată sfâșiat

de lungi fumuri stalactite;

limpede vă fie apa,

verde pururea pământul,

nu vi-l tulbure cu sapa

semnul rău înnămolindu-l;

pasul zvelt și luna albă,

gestul mâinii prietenos,

niciodată steaua slabă

cu luci mohorât de os;

pâinea să vă stea pe masă

aburindă, aburind

gheața ultimă rămasă

pe ferestrele din gând;

pură fie-vă zăpada,

încălzind la subțioară

floarea albă din livada

înflorită-n primăvară.

Nichita Stănescu

Prevestire

Vin, nu foarte des, dar vin mai largi, mai lungi verzui, mai verzi, mai foarte verzi ca să nu-i
prinzi, ca să nu-i pierzi ca să nu-i uiți, saă nu-i ajungi.
Vin, da, desigur vin mai zvelți, mai
repezi, rotund și larg în unde ca să nu-i poți nicicind pătrunde și nici nicicînd să-i lepezi.
Vin,
știu eu da, mirări, candori, se-apropie, se și zăresc cu gîndul și largul lor, iar parcurgîndu-l,
ai să-i cunoști și ai să mori, și-ai să re-nvii și ai să mori de șapte și de paișpe ori. 

Nichita Stănescu

Lecția despre cerc

Se desenează pe nisip un cerc

după care se taie în două,
cu același băț de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbește cu fruntea nisipul
și i se cere iertare.
Atât.

Nichita Stănescu

Nu-l uitaţi

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
ca şi cum ar fi viu între noi,
ca şi cum s-ar fi întors acasă.

De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
numai că s-a întors puţin mai ostenit
şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
lângă veniţii acasă din mit.

El şi-a făcut lucrul lui acum
poate că îi e sete, o sete arzând
ora până la noi ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă vin pe pământ.

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

strigaţi-l din când în când pe nume,
ca şi cum ar fi viu printre noi
... şi atunci el va surâde în lume.

Nichita Stănescu

Vietate

Simt cum se răcește în mine inima.

Simt cum creierul îmi îngheață,
adio, maximă viață,
adio, viața mea minimă!

Simt cum se face fuior
de abur mâna mea scriitoare,
adio, ninsoare
adio, tu, nor!

Simt cum se dizolvă cuvintele
cum se dizolvă înțelesul lor
adio, vă zic tuturor
crucilor de pe mormintele

secundei acesteia, ultimă,
când încă te rog,
încă te rog,
uită-te, uită-mă!

Nichita Stănescu

Eminescu

Atâta să nu uitați:
că el a fost viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui,–
că avea piele
îmbrăcată în stofă.

Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

Atât să uitați! Numai atât,–
că El a trăit,
înaintea noastră…..
Numai atât,
În genunchi vă rog. Să uitați!

Nichita Stănescu

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine, 
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu

Acela

El a venit și mi-a spus:
viața
este o absență
între două inexistențe.

Eu m-am uitat la el lung,
i-am surâs
până când
am izbucnit în plâns.

Nichita Stănescu