CPA – Dorin Popa

Nimeni, nici mama,

nu s-a îndurat de mine cum faci tu

nu știu exact ce faci cu mine

tu mă repari și-mi spui că totul va fi bine,

  mă ajuți să devin mai bun decât sunt

felul tău de a nu te speria

de ceea ce găsești în mine

are culoarea viitorului

când mă vezi obosit, nu mă întrebi de ce,

 când mă vezi trist, brusc, mă înveselești,

 când spun lucruri pe care poate nici eu

 nu le cred, le lași să stea între noi

 până când își găsesc singure locul

mă gândesc dacă nu asta înseamnă

 să te înduri de cineva: să nu-l judeci

 pentru ceea ce încă nu știe să fie

mama m-a iubit, cred,

dar iubirea avea spaimele ei,

grijile ei,

felul ei urât de a mă apăra de mine

tu faci ceva ce nu știu să numesc,

mă lași să fiu și când nu sunt ușor de iubit

de aceea cuvântul acesta, îndurare,

îmi vine mereu în minte,

nu mila (deși o iubesc și simt milă),

ca o putere de a rămâne aproape,

fără să-mi ceri să fiu altcineva

poate că, pentru prima dată,

cineva se îndură de mine

fără să mă inventeze,

fără să mă încarce cu virtuți

Într-o clipă...

Fiecare dimineață își are șireturile ei. 
Cred că acesta este motivul pentru care finalul poemului este atât de puternic. 
Pentru că șireturile nu mai sunt doar șireturi. Devin ceea ce ne pregătește pentru ziua care începe. Pentru unii sunt pantofii de lucru, pentru alții bastonul, o cană de cafea, un semn al crucii, deschiderea unei ferestre, un caiet pe care îl așază pe masă. (Eli G.)

CPA – Dorin Popa

într-o clipă, parcă aș putea urca munții

în clipa următoare,

parcă zăresc cimitirul

și mă mir

că între cele două nu sunt ani,

nici luni,

nici măcar o zi,

doar o bătaie mai grăbită a inimii,

așa am fost de când mă știu

atât de puțin desparte puterea

de sfârșeală,

încrederea de teamă,

primăvara de frunza care cade

totuși, în fiecare dimineață,

îmi leg șireturile

ca un om

care încă nu știe

unde merge

Puține povești de iubire ajung să se coacă

 

CPA – Dorin Popa

puține povești de iubire ajung să se coacă

cele mai multe înfloresc frumos,

orbitor uneori,

și se sfârșesc înainte de vreme,

ca fructele culese prea devreme,

din nerăbdare

sau ca acelea uitate prea mult în frig

 

iubirea nu se măsoară după început, începuturile știu aproape toate

să fie splendide

 

delicat e atunci când frumusețea

încetează să mai fie o surpriză

și trebuie să devină o alegere

 

iubirile nu trec de această vamă des,

pentru că nu au răbdare să crească

odată cu viața lor

 

iubirea e un fruct al timpului,

nu doar al emoției,

iar fructele timpului

sunt cel mai greu de cules

 

povestea de iubire nu se împlinește

atunci când doi oameni se găsesc

doar,

după ce mulți ani,

încă se mai descoperă unul pe celălalt

 

maturitatea iubirii

este o operă de artă uluitoare,

pe care scenele lumii noastre

nu știu s-o joace

 

lumea noastră

nu mai are o scenă potrivită

De parcă în ea se află adevărul, greutatea și toată sarea pământului

CPA – Dorin Popa

o privesc des cu acea atenție neliniștită

cu care oamenii urmăresc focul,

marea sau chipul cuiva care doarme

de parcă ceva esențial pentru lume ar fi trecut prin ea pentru o secundă

și eu trebuie să fiu atent să nu pierd

nu este cea mai frumoasă femeie,

doar cea mai blândă

și cea mai puțin sigură de ea în expresie

mai mereu e bucuroasă și încrezătoare,

dar uneori tace atât de mult,

încât am impresia

că ascultă altă viață decât a mea

are un fel straniu de a se mișca prin lume, unduios, ușor absent, șfichiuitor,

și totuși devastator, ca și cum trupul ei știe ceva ce mintea încă nu a aflat

când își ridică ochii spre mine, simt,  aproape rușinat, că viața poate fi 

simplă de tot și tare grea în aceeași vreme

într-o seară a rupt pâinea cu mâinile,

iar pe degetele ei rămăseseră firimituri

 și puțină sare

lumina era slabă, afară trecea un tramvai, cineva râdea pe stradă, iar ea nici măcar

nu bănuia că pentru două secunde

toată existența mea se adunase acolo

nu în idei, nu în marile răspunsuri,

nu în cărțile prin care încercăm

să suportăm mai elegant moartea

se află viața

poate în lucrurile acestea fragile:

aburul unei cești, umerii femeii iubite,

felul în care îți spune „vino”,

fără să folosească vreun cuvânt

iubirea începe exact aici:

nu când îl idealizezi pe celălalt,

doar când simți, fără să poți demonstra,

că în prezența lui lumea

își pierde mult din falsitate

o mai văd uneori mergând prin casă,

cu părul strâns neglijent, cu tălpile goale

și mă lovește gândul că omul poate trăi

o viață în jurul unei singure prezențe,

că toate ambițiile, teoriile,

toate formele noastre de inteligență

pot deveni ridicole în fața unei ființe care

își ridică obosită mâna și-și atinge fruntea

de parcă în ea s-ar afla adevărul,

greutatea, și toată sarea pământului

tulburător este că ea nu știe

își trăieste firesc fragilitatea, durerile,

micile bucurii de seară, oboseala,

gesturile imperfecte fără să știe măcar

că pentru cineva a devenit

locul interior

în jurul căruia se așează lumea

poate aceasta este iubirea adâncă:

felul în care o ființă omenească, trecătoare, contradictorie, vulnerabilă,

ajunge să poarte pentru tine

mai multă realitate

decât restul lumii la un loc

Nu întreba, nimeni nu știe răspunsul

C. P. A. – Dorin Popa

abia cînd te-ai îndrăgostit de altul,

    am putut să-ți admir puterea și chiar

     să îmi amintesc minunata-ți voință

       de la începuturile relației noastre,

       de care atunci nu eram conștient

 

      abia cînd de altul te-ai îndrăgostit,

    s-a deschis cerul și am zărit limpede

      sentimentele mele dulci și sărate,

        incomode, timid deghizate, lila,

      care, înainte, mă vizitau în treacăt,

        cețos, confuz, prea amestecate…

 

                           pînă atunci,

    nu am știut că te pot dori atît de mult

      și nici că despărțirea îmi va aduce

      un munte de bucurie greu de urcat

 

        nu-mi iubesc lașitățile și am vrut

     să pun cu adevărat degetul pe rană,

     dar era chiar bucurie curată, simplă,

  lîngă plînsul mocnit al bărbatului învins,

      bucuria desfacerii din îmbrățișarea

         plăcută, dar previzibilă, casnică,

       garnisită mereu cu gelozii mărunte

                      mult stînjenitoare

 

                 în doar câteva luni lungi,

         am scăpat de orgolii și de aoleu,

        în fiecare zi, mă vindecam vizibil,

     în fiecare zi, suportam stoic valurile

    din adîncuri, doar bănuite pînă atunci,

      și-n fiecare zi hăul sufletesc înainta

      într-o uimire care nici azi nu pleacă,

                       nu mai pleacă!

 

            atunci, te-am iertat cu totul,

        ba chiar și pe mine mă iertasem

                        într-o vreme,

              dar astăzi, nu știu de ce,

                  nu te mai pot ierta

                        și de 10 ani

              să-ți mai vorbesc nu pot!