Timp lichefiat

CPA – Vladimir Udrescu

nu știa nimeni pe unde umblase
parcă nici n-ar fi avut tinerețe
atât era de iscusit la viespare de pilde
și de alb la față
 
apăruse când luna-și ivise un colț
după cort
și eu mântuiam focul cu ultimii tăciuni
a spus căpetenia acelei seminții
plescăind cu gura știrbă
lăcuste descântate în nisipul deșertului
și la  urma urmelor
pe aici nu sunt fiorduri adânci
să calci cu tălpile tăbăcite pe sticla lor lucie
 
pribegii tolăniți lângă focul aproape stins
toropiți în rumegatul caravanei de cămile
priviră ca orbii în hubloul nopții
unde timpul era deja ațipit
parcă dus de pe lume
 
și dintr-o dată un țipăt de pasăre
sparse tihna din deșertul leucemic
 
toate capetele se-ațintiră în sihla văzduhului
gravitația se înclină ușor
făcu o temenea
și două paralele trecând în goană
se curbară
ca și cum ar fi făcut o plecăciune
tribului de găuri negre
pierdute în Valea Plângerii Siderale
 
cel ce venise fără tinerețe de nu se știe unde
poate din codrii bătrâni ai anamnezei
ori din pustie
arătă cu brațul
spre steaua Luntrașului galactic
 
acolo în landul cu scripeți de sori
Vâslașul întinde cu arcul tendoanele ecuației
care susține lumea în legănare
și n-o scapă din gheare
 
pe tipsia acelui echilibru
cresc doar ghințure și grozame
cu rădăcini în numărul abstract
care păstorește antimateria
 
nimic nu e fără început
i-a scăpat printre buze într-un târziu
celui fără tinerețe tot scotocind
în tăgârța cârpită cu parabole
de parcă în desenul țesăturii divine
s-ar fi aflat dâre ale Sfântului Duh
 
de-acolo până ajungi pe Golgota
îmbrâncit de țipătul materiei
cinci pești și două pâini
sunt îndeajuns
întorcându-se-n sine
cel alb la față și fără junețe
pribegilor subțiați de arșiță și ger
și hălăduind sub un cer-temnicer
le-a spus
 
apoi
dintr-o privire a cântărit timpul
care se lichefia spre apus
și s-a dus