Timp lichefiat

CPA – Vladimir Udrescu

nu știa nimeni pe unde umblase
parcă nici n-ar fi avut tinerețe
atât era de iscusit la viespare de pilde
și de alb la față
 
apăruse când luna-și ivise un colț
după cort
și eu mântuiam focul cu ultimii tăciuni
a spus căpetenia acelei seminții
plescăind cu gura știrbă
lăcuste descântate în nisipul deșertului
și la  urma urmelor
pe aici nu sunt fiorduri adânci
să calci cu tălpile tăbăcite pe sticla lor lucie
 
pribegii tolăniți lângă focul aproape stins
toropiți în rumegatul caravanei de cămile
priviră ca orbii în hubloul nopții
unde timpul era deja ațipit
parcă dus de pe lume
 
și dintr-o dată un țipăt de pasăre
sparse tihna din deșertul leucemic
 
toate capetele se-ațintiră în sihla văzduhului
gravitația se înclină ușor
făcu o temenea
și două paralele trecând în goană
se curbară
ca și cum ar fi făcut o plecăciune
tribului de găuri negre
pierdute în Valea Plângerii Siderale
 
cel ce venise fără tinerețe de nu se știe unde
poate din codrii bătrâni ai anamnezei
ori din pustie
arătă cu brațul
spre steaua Luntrașului galactic
 
acolo în landul cu scripeți de sori
Vâslașul întinde cu arcul tendoanele ecuației
care susține lumea în legănare
și n-o scapă din gheare
 
pe tipsia acelui echilibru
cresc doar ghințure și grozame
cu rădăcini în numărul abstract
care păstorește antimateria
 
nimic nu e fără început
i-a scăpat printre buze într-un târziu
celui fără tinerețe tot scotocind
în tăgârța cârpită cu parabole
de parcă în desenul țesăturii divine
s-ar fi aflat dâre ale Sfântului Duh
 
de-acolo până ajungi pe Golgota
îmbrâncit de țipătul materiei
cinci pești și două pâini
sunt îndeajuns
întorcându-se-n sine
cel alb la față și fără junețe
pribegilor subțiați de arșiță și ger
și hălăduind sub un cer-temnicer
le-a spus
 
apoi
dintr-o privire a cântărit timpul
care se lichefia spre apus
și s-a dus
 

* * *

Stefan Alexandru Ciobanu 

era un timp când voiam să deschid fereastra și

mâna mi se pierdea pe drum, copil fiind o priveam

cum dispare în aer.

soarele se apropia mult, mult, mult (la

capătul razelor cineva răbdător ne aşteapta).

îmi cususem gura cu ochii, cum se face în copilărie, doar așa

puteam să îi vorbesc pe cei extrem de bătrâni

umplându-mi buzele de lumini.

și vai! ce bine îmi era alergând printre mese festive cu necunoscuți, cu

soarele ce se apropia ca un chip, de se zguduiau pământul și pătuțul

sub mine.

știam fiecare pentru sine

că marginea lumii este roasă ca un timbru.

în semilunile alea, noi, fetuși ieșiți la iubire, eram înlănțuiți

de o horă dreptunghiulară, străbătuți de raze

pline de musculițe prăfoase.

mai știam și că forța centripetă ne va absorbi în timbru unde

vom uita caruselul ăsta cu obiecte domestice.

dar a fost un timp când chiuiam din iubirea ce ni se forma,

pentru iubirea găsită de-a gata pe mobila părintească.

Și nu e încă iarnă

 

Câteodată e prea devreme 

până îmi dau seama că

puțin mai rămâne

puțin mai rămân

cât timp mai e

pierdut și confuz

câteodată e prea târziu 

până îmi dau seama

cât timp mai rămân

puțin mai rămâne

puțin mai rămâi

Eli Gîlcescu

7.02.2024, Burlington

Nu mai e timp

A venit vremea să intru în glasul acesta

să-l scol din strămoşi cu tot cu istorie

să-l trag din uitare în bătaie de clopot –

din răbdarea lui

să-şi dea doctoratul preşedinţii de state.

Nu mai semnez nici un tratat cu orânduirea de azi.

Fără cai și merinde, fără steag și ostași,

a venit vremea să iau singur cu-asalt

Crucea Golgotei.

Victor Munteanu

Fiecare are timpul său

Fiecare are
bucata ta de timp
și bucata ta de spațiu,
fragmentul tău de viață
și fragmentul său de moarte.

Dar uneori piesele se schimbă
și cineva trăiește cu viața altuia

sau cineva moare odată cu moartea altuia.

Aproape nimeni nu a terminat
doar cu ale tale.
Dar sunt mulți care sunt
nimic altceva decât o eroare:
sunt cu piesele total schimbate.

Roberto Juarroz