CPA – Dorin Popa

Nimeni, nici mama,

nu s-a îndurat de mine cum faci tu

nu știu exact ce faci cu mine

tu mă repari și-mi spui că totul va fi bine,

  mă ajuți să devin mai bun decât sunt

felul tău de a nu te speria

de ceea ce găsești în mine

are culoarea viitorului

când mă vezi obosit, nu mă întrebi de ce,

 când mă vezi trist, brusc, mă înveselești,

 când spun lucruri pe care poate nici eu

 nu le cred, le lași să stea între noi

 până când își găsesc singure locul

mă gândesc dacă nu asta înseamnă

 să te înduri de cineva: să nu-l judeci

 pentru ceea ce încă nu știe să fie

mama m-a iubit, cred,

dar iubirea avea spaimele ei,

grijile ei,

felul ei urât de a mă apăra de mine

tu faci ceva ce nu știu să numesc,

mă lași să fiu și când nu sunt ușor de iubit

de aceea cuvântul acesta, îndurare,

îmi vine mereu în minte,

nu mila (deși o iubesc și simt milă),

ca o putere de a rămâne aproape,

fără să-mi ceri să fiu altcineva

poate că, pentru prima dată,

cineva se îndură de mine

fără să mă inventeze,

fără să mă încarce cu virtuți

Timp lichefiat

CPA – Vladimir Udrescu

nu știa nimeni pe unde umblase
parcă nici n-ar fi avut tinerețe
atât era de iscusit la viespare de pilde
și de alb la față
 
apăruse când luna-și ivise un colț
după cort
și eu mântuiam focul cu ultimii tăciuni
a spus căpetenia acelei seminții
plescăind cu gura știrbă
lăcuste descântate în nisipul deșertului
și la  urma urmelor
pe aici nu sunt fiorduri adânci
să calci cu tălpile tăbăcite pe sticla lor lucie
 
pribegii tolăniți lângă focul aproape stins
toropiți în rumegatul caravanei de cămile
priviră ca orbii în hubloul nopții
unde timpul era deja ațipit
parcă dus de pe lume
 
și dintr-o dată un țipăt de pasăre
sparse tihna din deșertul leucemic
 
toate capetele se-ațintiră în sihla văzduhului
gravitația se înclină ușor
făcu o temenea
și două paralele trecând în goană
se curbară
ca și cum ar fi făcut o plecăciune
tribului de găuri negre
pierdute în Valea Plângerii Siderale
 
cel ce venise fără tinerețe de nu se știe unde
poate din codrii bătrâni ai anamnezei
ori din pustie
arătă cu brațul
spre steaua Luntrașului galactic
 
acolo în landul cu scripeți de sori
Vâslașul întinde cu arcul tendoanele ecuației
care susține lumea în legănare
și n-o scapă din gheare
 
pe tipsia acelui echilibru
cresc doar ghințure și grozame
cu rădăcini în numărul abstract
care păstorește antimateria
 
nimic nu e fără început
i-a scăpat printre buze într-un târziu
celui fără tinerețe tot scotocind
în tăgârța cârpită cu parabole
de parcă în desenul țesăturii divine
s-ar fi aflat dâre ale Sfântului Duh
 
de-acolo până ajungi pe Golgota
îmbrâncit de țipătul materiei
cinci pești și două pâini
sunt îndeajuns
întorcându-se-n sine
cel alb la față și fără junețe
pribegilor subțiați de arșiță și ger
și hălăduind sub un cer-temnicer
le-a spus
 
apoi
dintr-o privire a cântărit timpul
care se lichefia spre apus
și s-a dus
 

Într-o clipă...

Fiecare dimineață își are șireturile ei. 
Cred că acesta este motivul pentru care finalul poemului este atât de puternic. 
Pentru că șireturile nu mai sunt doar șireturi. Devin ceea ce ne pregătește pentru ziua care începe. Pentru unii sunt pantofii de lucru, pentru alții bastonul, o cană de cafea, un semn al crucii, deschiderea unei ferestre, un caiet pe care îl așază pe masă. (Eli G.)

CPA – Dorin Popa

într-o clipă, parcă aș putea urca munții

în clipa următoare,

parcă zăresc cimitirul

și mă mir

că între cele două nu sunt ani,

nici luni,

nici măcar o zi,

doar o bătaie mai grăbită a inimii,

așa am fost de când mă știu

atât de puțin desparte puterea

de sfârșeală,

încrederea de teamă,

primăvara de frunza care cade

totuși, în fiecare dimineață,

îmi leg șireturile

ca un om

care încă nu știe

unde merge

Sonetul aducerii aminte

CPA – Adrian Vasile Iftime

Cine poate să îmi stingă dorul
Ceasul de perete iar mă minte
Mai ucid vreo două, trei cuvinte
Cine să-mi ghicească viitorul?

Azi sunt în bătaia unei flinte
Vrea căderea să-mi oprească zborul
Și străbat o lume cu piciorul.
Azi de tine îmi aduc aminte.

Iar pe străzi pustii se-ntâmplă încă
Să-ți zăresc privirea totuşi tristă.
Cățărat e timpul pe o stâncă

Anii mei prin anii tăi există
Cât e nemurirea de adâncă!
Câte vieți încap într-o batistă!

Adrian Vasile Iftime
24 iulie 2026

Puține povești de iubire ajung să se coacă

 

CPA – Dorin Popa

puține povești de iubire ajung să se coacă

cele mai multe înfloresc frumos,

orbitor uneori,

și se sfârșesc înainte de vreme,

ca fructele culese prea devreme,

din nerăbdare

sau ca acelea uitate prea mult în frig

 

iubirea nu se măsoară după început, începuturile știu aproape toate

să fie splendide

 

delicat e atunci când frumusețea

încetează să mai fie o surpriză

și trebuie să devină o alegere

 

iubirile nu trec de această vamă des,

pentru că nu au răbdare să crească

odată cu viața lor

 

iubirea e un fruct al timpului,

nu doar al emoției,

iar fructele timpului

sunt cel mai greu de cules

 

povestea de iubire nu se împlinește

atunci când doi oameni se găsesc

doar,

după ce mulți ani,

încă se mai descoperă unul pe celălalt

 

maturitatea iubirii

este o operă de artă uluitoare,

pe care scenele lumii noastre

nu știu s-o joace

 

lumea noastră

nu mai are o scenă potrivită

Poveste de sfîrșit de veac

CPA – George Nina Elian

ce frumoși și măreți eram noi când eram (aceleași cadavre parfumate pe care cineva le rezema de zid să pară vii să dea bine-n peisaj) să nu ne plângeți (așadar) să nu v-apuce brusc dragostea (moartea e totuși doar un fapt divers) cineva vine mereu pe-ntuneric în urma noastră

Nu încă

CPA – Două poeme de Paul Țibuleac

CV

Nu m-am născut în Cinquecento

să-mi curgă culori prin artere și vene

ori să-mi pierd conturul într-un sfumato

de-o parte și alta a Styxului

strecurat între concret și imaginar

până tremură gândul și marmura

într-un voal peste lume

și rosturile ei.

Nu am urcat pe acoperișul lumii

spre isihasm și obârșia luminii

să-mi încerc mintea și simțurile

în narcoza hipoxică din Valea Curcubeului

și-n insolvența timpului din albul nesfârșit

cum nici viscerele Pământului

nu le-am mirosit în Mauna Loa

cum nici în focul Etnei nu mi-am călit

trupul.

N-am făcut înconjurul lumii pe jos

să-i văd toate cele șapte minuni antice

multiplicate apoi tot câte șapte.

Nici cu avionul n-am ocolit Pământul

deși am trecut meridiane și paralele

de nenumărate ori în cel mai rapid vehicul

și-n atîtea locuri am lăsat

câte o parte din viața aceasta

cel puțin.

N-am construit o mașină a timpului

deși prin roci și fosile străbat dus-întors

sute de mii și milioane de ani

și-n malurile fluviului Saint-Laurent

am simțit cum încetinește

cursul să-și așeze nisipul

în mine.

N-am schimbat nimic în cetate

aceleași umbre se-agită

pe ziduri din sticlă și beton sau pixeli

de azi pe mâine într-un ritual neschimbat

de când lumea și pământul

doar oamenii sunt alții –

poate mai înalți.

N-am amenajat o grădina cu toate florile

care-mi plac și nici o livadă

cu rod din primăvară până târziu

cu umbră și fructe

pentru oricine.

N-am scris versurile care

să mă desprindă de trup înainte

de lăsarea întunericului

dincolo de concesiile de la o zi la alta

să-i văd consternarea și invidia

să-i simt neputința

măcar o dată.

Nu am șase copii

câte unul pentru fiecare zi din săpătămână

pentru ca duminica să tragem împreună

cerul într-o parte

spre necuprins.

N-am ridicat un Taj Mahal

pentru tine.

Nu încă!

nimic mai puțin decât ea

CPA – Alexandru Petria

o atingi cu mâna și nu te satură,

se ascunde,

te bate pe umăr din spate

ca să te surprindă,

scoate limba de după un stejar poticnit de ani,

e în ochiul aproape omenesc al unui câine,

se ridică împreună cu sânii iubitei,

este ce vezi în picturile adevăraților maeștri,

e al naibii de greu să trăiești cu ea și pentru ea,

are un aer care te satisface și te stoarce,

frumusețea îți bagă degetele în piept,

îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește

și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin,

nu te face mai bun,

doar incapabil de înțelegeri cu picioare mici,

frumusețea este felul în care

moartea își cere scuze că există

Ce mai e nou pe la Craiova

CPA – Gela Enea: ce mai e nou pe la Craiova 

 ce să fie?!
s-au mai rărit porumbeii din parc au mai murit niște vecini
 lumea subterană s-a-mbogățit cu guri
de liniște
în presa locală se zgribulește hârtia sub apăsarea
știrilor false
 la barul de pe unirii o angajată a cerut ordin de protecție/ băuse
 din paharul cui nu trebuie/ gustul
a ținut nepermis de mult
pe partea cealaltă de trotuar cineva se roagă pentru integritatea ei
poate chiar eu/ aș face bine să-mi amintesc
 cerneala memoriei se evaporă repede semn rău la vârsta asta
ce vârstă/ una pe care
  n-o declari la starea civilă dar te culci cu ea-n pat
îi faci masaj îi plătești rețete îi repeți că e cea mai frumoasă
  în gândul tău pătat de minciună crezi altceva
 adevărul sare din lingură pe fața de masă/ ce oroare
la ungureni pământul îți dă voie să intri nu-ți mai dă voie
 să ieși  pe la voi e altfel?!
 în zona de centură se construiește un spital mare pentru ca oamenii
 să înceteze să se creadă zei
 cum îi bănuiesc de aroganță vor cere consult lui dumnezeu
 cât despre mine îi dau pastilele mamei și-o rog să mai întârzie puțin
am nevoie să rămân copil iar asta doar de ea depinde
în rest
timpul chițăie ca un guzgan prin conductele sparte

Ultimul poem

CPA – Silviu Gongonea
încă un hop mental încă o moarte sigură
evitată la mustață când peștii clocotesc în lac
aș vrea să pescuiesc din memorie
vederi razante mici slăbiciuni libelule așezate aiurea
din nou moarte măruntă cu sărut
mii de guri pe oglinda zilei din anii ‘80
m-am săturat de moartea din anul nașterii mele

am întors mereu încrezător fața spre poezie
acum mă caută fericirea
deci voi cânta în felul meu
pasărea ʻōʻō  a tăcut fluierul ei gutural lamentația ei erotică au încetat
să îi fie de bine în panopticul ei din neant

Cecilia este în drum spre inima mea
ei îi dedic ei fericirea

lacul, sălciile, inima erau la locul lor. am mers prin împrejurimi, multă verdeață, cupolă de crengi
mai este cea mai crudă lună din an

De parcă în ea se află adevărul, greutatea și toată sarea pământului

CPA – Dorin Popa

o privesc des cu acea atenție neliniștită

cu care oamenii urmăresc focul,

marea sau chipul cuiva care doarme

de parcă ceva esențial pentru lume ar fi trecut prin ea pentru o secundă

și eu trebuie să fiu atent să nu pierd

nu este cea mai frumoasă femeie,

doar cea mai blândă

și cea mai puțin sigură de ea în expresie

mai mereu e bucuroasă și încrezătoare,

dar uneori tace atât de mult,

încât am impresia

că ascultă altă viață decât a mea

are un fel straniu de a se mișca prin lume, unduios, ușor absent, șfichiuitor,

și totuși devastator, ca și cum trupul ei știe ceva ce mintea încă nu a aflat

când își ridică ochii spre mine, simt,  aproape rușinat, că viața poate fi 

simplă de tot și tare grea în aceeași vreme

într-o seară a rupt pâinea cu mâinile,

iar pe degetele ei rămăseseră firimituri

 și puțină sare

lumina era slabă, afară trecea un tramvai, cineva râdea pe stradă, iar ea nici măcar

nu bănuia că pentru două secunde

toată existența mea se adunase acolo

nu în idei, nu în marile răspunsuri,

nu în cărțile prin care încercăm

să suportăm mai elegant moartea

se află viața

poate în lucrurile acestea fragile:

aburul unei cești, umerii femeii iubite,

felul în care îți spune „vino”,

fără să folosească vreun cuvânt

iubirea începe exact aici:

nu când îl idealizezi pe celălalt,

doar când simți, fără să poți demonstra,

că în prezența lui lumea

își pierde mult din falsitate

o mai văd uneori mergând prin casă,

cu părul strâns neglijent, cu tălpile goale

și mă lovește gândul că omul poate trăi

o viață în jurul unei singure prezențe,

că toate ambițiile, teoriile,

toate formele noastre de inteligență

pot deveni ridicole în fața unei ființe care

își ridică obosită mâna și-și atinge fruntea

de parcă în ea s-ar afla adevărul,

greutatea, și toată sarea pământului

tulburător este că ea nu știe

își trăieste firesc fragilitatea, durerile,

micile bucurii de seară, oboseala,

gesturile imperfecte fără să știe măcar

că pentru cineva a devenit

locul interior

în jurul căruia se așează lumea

poate aceasta este iubirea adâncă:

felul în care o ființă omenească, trecătoare, contradictorie, vulnerabilă,

ajunge să poarte pentru tine

mai multă realitate

decât restul lumii la un loc