CPA – Alexandru Petria
o atingi cu mâna și nu te satură,
se ascunde,
te bate pe umăr din spate
ca să te surprindă,
scoate limba de după un stejar poticnit de ani,
e în ochiul aproape omenesc al unui câine,
se ridică împreună cu sânii iubitei,
este ce vezi în picturile adevăraților maeștri,
e al naibii de greu să trăiești cu ea și pentru ea,
are un aer care te satisface și te stoarce,
frumusețea îți bagă degetele în piept,
îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește
și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin,
nu te face mai bun,
doar incapabil de înțelegeri cu picioare mici,
frumusețea este felul în care
moartea își cere scuze că există
Când apare cuvântul „Există”, acesta devine tot ce contează. El are „lipici”. Se poate așeza oriunde: lângă o pădure dispărută, lângă un om iubit, lângă o carte, lângă memorie. Sau ce se întâmplă după întâlnirea cu frumusețea. Pentru că, dincolo de exuberanță, enumerare și chiar exigență, poemul încearcă să surprindă esența frumuseții. Ceva imposibil de definit și totuși recognoscibil imediat. Mai ales versurile care te condamnă la exigență: „frumusețea îți bagă degetele în piept”, „îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește”„ și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin”. (E. G.)
RăspundețiȘtergere