nimic mai puțin decât ea

CPA – Alexandru Petria

o atingi cu mâna și nu te satură,

se ascunde,

te bate pe umăr din spate

ca să te surprindă,

scoate limba de după un stejar poticnit de ani,

e în ochiul aproape omenesc al unui câine,

se ridică împreună cu sânii iubitei,

este ce vezi în picturile adevăraților maeștri,

e al naibii de greu să trăiești cu ea și pentru ea,

are un aer care te satisface și te stoarce,

frumusețea îți bagă degetele în piept,

îți rostogolește inima câțiva centimetri unde dorește

și te condamnă să nu suporți nimic mai puțin,

nu te face mai bun,

doar incapabil de înțelegeri cu picioare mici,

frumusețea este felul în care

moartea își cere scuze că există

Eroarea frumoasă

peștii ne privesc din apa care ne separă doar cu o idee –
spun că suntem o specie care inspiră și expiră prea zgomotos,
că nu știm să întindem înțelept tăcerea,
ne consideră niște copii care dau cu pietre în luciul lumii
ca să vadă două-trei cercuri cum se sparg:
ne ignoră cu eleganța perfectă a unui univers autonom.
animalele terestre știu, simplu, că scoatem scrum din gură
când promitem blândețe.
că în fiecare buzunar ascundem o lesă, un cuțit, o foame fără măsură.
cerbul ne-a văzut cum ne fotografiem în fața cadavrului lui
și s-a retras în copită, în mușchi, în tremur.

„oamenii cred că pământul le aparține”, rostogolește bizonul,
„dar ei sunt singurii care se simt goi pe dinăuntru
când ating pământul cu genunchii”.
porcii și-au dat seama că le studiem creierul
fiindcă e prea asemănător cu al nostru.
ei râd: „voi ne numiți murdari, dar cine a umplut noroiul cu sânge?”
păsările vorbesc puțin dintr-o economie a frumuseții.
cred că omul e o vietate prizonieră
într-o cușcă pe care și-a construit-o singur.

spun că am inventat cerul ca să ne fie dor de el,
că aripile sunt lucrurile pe care le-am pierdut
când am ales să mergem cu ochii înainte prin tunel.
vulturul, de sus, ne citește ca pe o hartă
în care orașele sunt doar metastaze luminoase.
câinii ne iubesc împotriva evidenței,
nu înțeleg cum putem trăi cu două inimi –
una care bate, alta care vânează.

ei știu că suntem bolnavi cu memoria,
de aceea ne întâmpină de parcă ne-am întors din război
de fiecare dată când ridicăm mâna spre clanță.
pisicile, în schimb, au alt tipic:
ne consideră un accident interesant, un animal stângaci
care a ajuns prea repede la conștiință
și și-a jupuit sufletul în timp ce încerca să-l înțeleagă.
insectele nu ne judecă.
doar observă cum ne multiplicăm asemenea unui incendiu
și notează: nici o flacără nu rezistă fără lemn,
iar pădurea scade.

cel mai crud adevăr îl știu balenele.
în adâncime, aproape de locul în care lumina moare ca un gândac,
transmit urmașilor povestea oamenilor,
o legendă de luat aminte:
„au pus motoare peste apă și au crezut că au învățat să înoate.”
balenele spun că fiecare navă e o declarație de război
împotriva liniștii.
și că omul, spre deosebire de mare, nu-și reciclează morții
în cântec

suntem o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă, un animal prea conștient ca să fie fericit
și prea puțin conștient să fie înțelept.
dacă am pune gura pe pământ ca pe un sân,
poate atunci am învăța ce gândesc cu adevărat celelalte specii –
despre ceea ce am putea fi
dacă n-am trăi doar ca să ne auzim pașii
Alexandru Petria

Tata

C. P. A. – Alexandru Petria: Tata 

unde e tata?, o să întrebi

și n-o să-ți răspundă decât vântul confuz

printre blocuri,

unde e tata?, o să repeți

și-o să se inflameze nedumerirea,

unde-l găsesc pe tata?, o să insiști,

nu este dintr-o dată,

a plecat să-și împrăștie ideile

și n-a mai dat nimeni de el, se zice,

l-am văzut când și când,

o dată sau de două ori pe an,

în zece ani de 20 de ori poate,

tata mi-a dat lapte cu biberonul,

m-a consolat când m-a părăsit prima dragoste,

sigur că se gândește la mine,

chiar, unde e tata și de ce nu se întoarce?,

l-aș strânge în brațe dacă nu mi-ar fi jenă,

tata e învechit și nu prea știu cum să-l iau,

o să râdă colegii și prietenii,

chiar, unde e tata?,

mai e vreun anotimp

în care să bea un ceai, o cafea?,

un anotimp unde să-și trosnească oasele?,

soarta taților e să plece, rând pe rând, știu,

dar îl aștept și-o să ne întâlnim fără doar și poate,

îmi dau seama că-l iubesc cu adevărat pe tata

când nu-l pot atinge