Daniela Crăsnaru, autograf poetic

Scrisoare

Mai ţii minte ceva din tulburatul april?
Mai ştii alfabetul acelor frenetice zile?
Turnul în flăcări de unde săream amândoi
îţi mai joacă şi acum în pupile?
Ţii minte? Sângele tău se vindea bucuros
pe o monedă de aer, pe o frunză, pe o părere
ca să poţi auzi în mijlocul crângului,
pe cerul scorburei dulci, cum toarce îngerul miere.
Numele meu mai schimbă el echilibrul luminii?
Îţi mai lunecă-n sânge ca o corabie cu mirodenii din cer?
Te mai temi acum să nu mă strivească amurgul
sub o-nroşită petală de fier?
Mai poţi recompune în gând acel anotimp nepereche?
Îţi mai răneşte retina conturul lui aspru, febril?
Câte clipe, câţi ani. Şi vremea şi vremea...
Dar mai ţii minte ceva din tulburatul april?

Grămadă deschisă

Tu nu mă iubesţi.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

* * *

Nu te mai pot aştepta
Nu mai am vreme.
Ca o desfrânată mă voi purta
Când vor veni
Cavalerii totali.
Somnul, abisul
Întunericul desăvârşit.
Ce curtezani pătimaşi
Vor fi ei. Fără egal.
Fără egal îmbrăţişările lor, amestec desăvârşit
De graţie şi ferocitate.

Febra

El mă cerceta de la o vreme
Noapte de noapte.
Atingea uşor izvoarele sângelui meu,
Mişca văzduhul
Doar cu o ridicare a pleoapei.
Eu îl priveam todeauna cu un nod de lacrimi în gât
Şi mă gândeam că trupul lui nu aparţine nici pământului,
Nici focului şi doamne, nici apei.
I-aş fi atins cu patimă tâmpla de abur
Şi pieptul şi coapsa, oh, da
Mai ales coapsa fierbinte –
Dacă nu ar fi tremurat fiecare fibră de spaimă
Că trupul lui are se mi se destrame în minte.
El venea astfel în fiece noapte.
Irişii lui topeau lucrurile din preajmă
Şi le făceau fluide şi cântătoare.

Carnea mea tristă simţea cum i se deschid
Porţi tot mai adânci,
Fiecare pentru o durere mai mare.

– Ia-mă cu tine, am mai avut puterea să strig.
– Ia-mă în braţe, până nu mi se destramă cu totul
Oasele frunţii, inima, ţeasta.
– Bine zise Îngerul, dar nu chiar acum
Adică nu în viaţa aceasta.