Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...
Mi-e atât de bine aici lângă liniște,
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...
Dominic Stanca
Stele reci
RăspundețiȘtergereO, cerul meu cu stele reci de iarnă
și pașii tăi sunând în amintire!…
O amintire scurtă ca o haină,
cu foșnet lung și marginea subțire!
Și iar flămânde câteva cuvinte
pe sub tălăngi de arbori seculari!…
Cum tot mai greu aducerea aminte
și pașii tăi în urmă tot mai rari…
Dominic Stanca
Cantec de frunza
RăspundețiȘtergereLasă-mi-te frunză'n palmă
Să citesc cine te'nseamnă.
Te înseamnă vântul, omul?
pasărea din pom sau pomul?
Scrie cineva din lume?
Te trimite mie anume
Scrie alb ori verde scrie?
Negru-i scris ca pe hârtie?
Scris de ziuă-i ori de noapte?
Nu. Nu-i scris. Sunt numai şoapte.
Încrustări de toamnă
RăspundețiȘtergereVoi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu
Pe ziduri vechi în floare igrasia
şi iedera cu ofilitu-i iz...
Tu poate vei păstra fotografia
poetului, într-un album închis.
Va fi târziu...Octombrie...rugină...
alei cu despletiri de vânt şi ploi...
Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu.
Dominic Stanca