Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.
Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…
N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!
Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura!…
Virgil Carianopol
Cădeau bufniţele argintii ca nişte stele
pe câmp,
sălbatice şi gâtuite de alice.
Le culegeam de prin buruieni şi desişuri,
potrivindu-mi-le pe la şolduri şi brânci.
Şi cum nu erau atinse decât de o moarte vagă şi albă,
începuseră să bată aprig din aripi, din inimi şi din
idealuri,
iar eu simţeam că mi se surpă ţărâna sub picioare,
că zbor de-a binelea,
că însuşi miezul cerului e pe-aici, pe-aproape.
De aterizat, n-am putut ateriza decât
după ce rupsesem,
cum ai culege ciuperci şi pere zemoase toamna,
gâtul celor patruzeci de păsări de vis şi omăt.
Cădeau stele ca nişte bufniţe pe câmp, sălbatice
şi gâtuite de alice.
