Tu, pe care nu te-am putut salva,
Ascultă-mă.
Vorba simplă-nțelege-mi, de alta
mi-e jenă.
Jur, n-am în mine magia cuvintelor.
Îți vorbesc prin tăcere ca norul, copacul.
Ascultă-mă.
Vorba simplă-nțelege-mi, de alta
mi-e jenă.
Jur, n-am în mine magia cuvintelor.
Îți vorbesc prin tăcere ca norul, copacul.
Tot ce mă-ntărea, pentru tine era muritor.
Finalul epocii l-ai luat ca pe-un nou
început,
Inspirația urii ca pe-un lirism frumos,
Forța oarbă ca pe ceva perfect.
Finalul epocii l-ai luat ca pe-un nou
început,
Inspirația urii ca pe-un lirism frumos,
Forța oarbă ca pe ceva perfect.
Iată valea apelor noastre lente.
Podul enorm
Pierdut în albe cețuri. Iată orașul frânt,
Vânt ducând spre groapa ta pescărușii,
Când eu discut cu tine.
Podul enorm
Pierdut în albe cețuri. Iată orașul frânt,
Vânt ducând spre groapa ta pescărușii,
Când eu discut cu tine.
Ce-i poezia ce nu poate salva
Seminții și nici oameni?
Neadevăr oficial,
Cânt de bețivani ce gâtul deodată li se va
Seminții și nici oameni?
Neadevăr oficial,
Cânt de bețivani ce gâtul deodată li se va
reteza,
Lecturi dintr-un iatac de domnișoară.
Lecturi dintr-un iatac de domnișoară.
O poezie bună am vrut, fără să știu,
Izbăvitoru-i țel târziu l-am înțeles,
Asta, doar asta este salvarea.
Izbăvitoru-i țel târziu l-am înțeles,
Asta, doar asta este salvarea.
Au pus peste morminte mei sau mac,
Mâncare pentru morții-păsări care vin.
Pun pentru tine-aici, cel de demult, o
carte,
Să nu te mai abați de-acum pe la noi.
Mâncare pentru morții-păsări care vin.
Pun pentru tine-aici, cel de demult, o
carte,
Să nu te mai abați de-acum pe la noi.
Traduceri din polonă de Constantin
Geambaşu şi Passionaria Stoicescu
Cântecul cetățeanului
RăspundețiȘtergerePiatra care a văzut secarea mărilor
Și-un milion de pești zbătându-se-n
chin –
Eu, om sărman, văd o mulțime de oameni
albi fără strai,
Neliberi. Văd un crab cu carnea lor
hrănindu-se din plin.
Văzut-am prăbușiri de stat, pierdute nații,
Forța tirană, cum fug regii și-mpărații.
Pot spune acum, în clipa de față,
Că sunt – deși dispare totu-n ceață,
Că bine-i câine viu decât leu mort să fii,
Ca în Scriptură.
Eu, un biet om sărman, stând pe un scaun
rece, cu pleoapele închise,
Oftez și-n gând port stelele spuzite
Și spațiul neeuclidian și-ameba care se
divide
Și mușuroiul de termite.
Când umblu sunt ca într-un somn, când
dorm doar veghea mi-e pricina,
Alerg ca hăituit, leoarcă transpirând,
Prin piețele pe care le-nalță doar lumina,
Sub ciobul marmorat al unei sparte porți
Aur și băutură vând.
Și nu o dată-am fost atât de-aproape,
Am tins spre inima metalului, focului,
apei, țărânei,
Și necunoscutul s-a arătat
Cum se-arată pacea nopții ca răsfrântă în
izvor
Și cum m-au primit roșcatele oglinzi ale
grădinii,
Care se sting când le cuprinzi ușor.
Și-aproape, lângă geamuri, e sera lumilor
Unde paing și cărăbuș sunt cât
planeta chiar,
Unde ca Saturn atomu-n mers luminează
Și-aici cosașii duc la gură ulciorul rece
În vara de jar.
Atât dorit-am, doar atât. La bătrânețe
Să privesc ca Goethe pământul în tăcere,
În recunoașteri și în împăcări
Cu opera, precum o fortăreață
Pe râu cu-abia lumini și umbre efemere.
Atât dorit-am, doar atâta. Deci cine,
Cine-i de vină? Și cine mi-a răpit
Junia, vârsta matură, să fiu năpădit
De teamă în cei mai buni ani ai mei? Cine,
Ah, cine-i de vină, o, Doamne, cine?
Și să gândesc pot numai la cerul înstelat,
La mușuroaie de termite.
Czesław Miłosz
Traduceri din polonă de Constantin Geambaşu şi Passionaria Stoicescu
Oraşul tinereţii
RăspundețiȘtergereElegant ar fi fost să nu trăim. Iar să trăieşti
nu-i defel elegant
Zicea acela care s-a întors după foarte mulţi ani
în orașul tinereţii.
Nu mai era nimeni dintre aceia
care pășeau atunci pe aceste străzi,
Poticnindu-se mergea şi privea în locul lor
La lumina, pe care o iubiseră, la liliecii
care din nou înfloreau.
Picioarele sale, oricum ar fi fost, erau perfecte
Față de picioarele inexistente. Plămânii
inspirau aer, ca de-obicei la cei vii, inima bătea,
mirându-se că bate. În corp
curgea acum sângele lor
arterele sale trăiau acum cu oxigenul lor
Simțea într-însul ficaţii lor, pleura şi intestinele,
Feminitatea şi virilitatea trecute se-ntâlneau
într-însul
şi fiecare ruşine, fiecare tristeţe, fiecare iubire.
Dacă nouă ne este accesibilă raţiunea,
Gândeam eu, atunci,
într-o singură clipă de compasiune
Când ceva, ce mă despărţea de ei, va dispărea,
Ploaia de picături de pe ramuri
de liliac se va vărsa
Pe faţa lui
pe faţa ei
pe faţa mea
simultan.
Czesław Miłosz