În seara asta mor câte puțin

în seara asta am să mor puțin
mușcat de dinții nopții ca de-un șarpe

să nu mai știu o vreme c-am fost viu
și să adorm pe coarda unei harpe

la care cântă Doamna de Nisip
visându-mi viața dusă pe-o galeră

plecată pe oceanul subteran
încărunțit cândva în altă eră

n-am să mai văd nici ochii de ciclop
ce-mi tot pândesc viscerele cu rândul

nici fluturii de cobalt sângerând
peste păduri cețoase unde gândul

se face pod între amurg și tine
femeia mea sculptată din apusuri

scăldate-n dulce lapte de licoarnă
pe când te învățam din nou să susuri

dar curg prin tine anii mei tomnatici
și vine-o iarnă grea printre cuvinte

acum se sparg de fruntea mea trei nori
iar pietrele ne-au devenit veșminte

de-o fi și vreo întoarcere pe-aici
voi încerca doar să te iau cu mine

și să te-ascund în țipăt de coral
păzit de pești sub ape cristaline

să nu te sperii de-om vedea pe drum
colții de Fiară ascuțiți ca acul

va trebui să-nveți câte puțin
că-n soarele de jad clipa-i cât veacul

George Mihalcea

Tăceri cu dinți otrăvitori

din trupul tău ademenind ninsori

ce-aduc plecarea și Neînceputul
se nasc tăceri cu dinți otrăvitori
și mă nasc eu de-acum necunoscutul

care a inventat o mare grea
de strigăte-așternute peste tine
când dintr-un ochi cu uitătură rea
țâșnea spre noi un freamăt de jivine

amurg de sâni și coapse fumegând
sub mâna mea cea devenită gheară
înfiptă în cenușa unui gând
că Mâinele se va numi Aseară

pe toate astea ni le-am scris pe frunți
lăsate-n gaj la munți de pietate
spre care-acum nu mai există punți
ci doar recife de celenterate

de unde vine un noian de spori
tăind ciozvârta noastră de mirare
că ne desfacem de atâtea ori
în părți egale de cutremurare

sunt eu prea greu sunt mările prea mici
mă-ntreb când cazi și nu te mai ridici

George Mihalcea