De la „Femeia de hârtie“ (Rabih Alamedggine),
un poem de iubire absolut unic închinat cărții și tenacității spiritului
feminin – o izbândă și un ecou, până la „Foșnetul femeilor de hârtie“ când „... se dezbracă și se topesc/ în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți/ și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș“ (Cercul Poeților Apăruți)
noaptea când aud foșnetul femeilor de hârtie
tristețea unui somnambul hipnotizat
și nu mi-e frică nicidecum să recunosc
cu o seninătate resemnată
că în gândurile mele materia simplă
din care e făcută viața
miroase ca aerul curat ținut sub fustă
la bătaia pleoapelor când ochii se închid
transparența metafizică a femeilor de hârtie
se dovedește a fi un lucru cu adevărat important
când dintre toate umbrele grațioase ce plutesc prin casă
cu duioșie ele se dezbracă și se topesc
în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți
și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș
în surdină noaptea pufnește ca un metrou
vienez
când eu mă așez din nou pe spate cu genunchii la gură
și tu vii să scrii despre o nebunie cu totul mai mare
despre tăcerea în care mâinile noastre
nu va mișca un fir de păr
