Foșnetul femeilor de hârtie

De la „Femeia de hârtie“ (Rabih Alamedggine), un poem de iubire absolut unic închinat cărții și tenacității spiritului feminin – o izbândă și un ecou, până la „Foșnetul femeilor de hârtie“ când „... se dezbracă și se topesc/ în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți/ și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș“ (Cercul Poeților Apăruți)

noaptea când aud foșnetul femeilor de hârtie

beau discret de unul singur

tristețea unui somnambul  hipnotizat

și nu mi-e frică nicidecum să recunosc

cu o seninătate resemnată

că în gândurile mele materia simplă

din care e făcută viața

miroase ca aerul curat ținut sub fustă

la bătaia pleoapelor când ochii se închid

transparența metafizică a femeilor de hârtie

se dovedește a fi un lucru cu adevărat important

când dintre toate umbrele grațioase ce plutesc prin casă

cu duioșie ele se dezbracă și se topesc

în adâncuri ca niște serafimi fosforescenți

și mie îmi vine să mușc din ele ca dintr-un sandviș

în surdină noaptea pufnește ca un metrou vienez

când eu mă așez din nou pe spate cu genunchii la gură

și tu vii să scrii despre o nebunie cu totul mai mare

despre tăcerea în care mâinile noastre

nu va mișca un fir de păr

Paul Gorban