Simt că insulele umblă,
pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit
de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă
zi de zi.
Țărmurile, care sunt triste că nu călătoresc niciodată
și care s-au născut cu spatele la lume ca să n-o
vadă și să n-o audă,
tolănite de amărăciune, știu că se duc departe,
și își dau seama că mă poartă foarte departe fără să-mi știe
nici numele,
și de câte ori am fost iubit de către aceiași
oameni care în aceste ceasuri pustii, vor trebui
să-și aducă aminte de mine,
să mă ocărască,
atunci când vor da de urmele mele în acea insultă spusă
aproape fără voie,
în acea năzuință niciodată dusă până la capăt,
sau în acea ardoare întinsă până la marginea unde
numai un singur pas mai mult dă naștere unui
abis de sânge.
Prieteni, nu simțiți cum umblă insulele?
Nu auziți că mă duc foarte departe?
Nu vedeți că mă îndrept acum spre acei curenți ce
pătrund cu cea mai mare încetineală în nemișcarea
mărilor fără valuri și a cerurilor încremenite?
Aud plânsul Globului care ar vrea să mă urmeze și se învârtește
până rămâne mult mai fix decât la început,
atât de umil pe axa lui, încât până și aștrii cei mai
puțin răzvrătiți îi întretaie orbita.
Nu auziți că-i aud plânsul?
Simt că insulele umblă.
Rafael Alberti
pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit
de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă
zi de zi.
Țărmurile, care sunt triste că nu călătoresc niciodată
și care s-au născut cu spatele la lume ca să n-o
vadă și să n-o audă,
tolănite de amărăciune, știu că se duc departe,
și își dau seama că mă poartă foarte departe fără să-mi știe
nici numele,
și de câte ori am fost iubit de către aceiași
oameni care în aceste ceasuri pustii, vor trebui
să-și aducă aminte de mine,
să mă ocărască,
atunci când vor da de urmele mele în acea insultă spusă
aproape fără voie,
în acea năzuință niciodată dusă până la capăt,
sau în acea ardoare întinsă până la marginea unde
numai un singur pas mai mult dă naștere unui
abis de sânge.
Prieteni, nu simțiți cum umblă insulele?
Nu auziți că mă duc foarte departe?
Nu vedeți că mă îndrept acum spre acei curenți ce
pătrund cu cea mai mare încetineală în nemișcarea
mărilor fără valuri și a cerurilor încremenite?
Aud plânsul Globului care ar vrea să mă urmeze și se învârtește
până rămâne mult mai fix decât la început,
atât de umil pe axa lui, încât până și aștrii cei mai
puțin răzvrătiți îi întretaie orbita.
Nu auziți că-i aud plânsul?
Simt că insulele umblă.
Rafael Alberti
Ce singur sunt…
RăspundețiȘtergereCe singur uneori sunt, o, ce singur,
cât de sărac, de trist și de uitat!
Și parc-aș vrea să cer un dram de milă
pe netezile plăji, și-n câmp, acasă.
Dați celui ce se-ntoarce un crâmpei
de soare calm, de împăcat azur.
Fie-vă milă! Nu mă mai cunoașteți…
nu vă cer mare lucru… Un crâmpei…
Rafael Alberti
Traducere Veronica Porumbacu
Rămas bun lumilor pierdute
RăspundețiȘtergereDacă fluieratul unui băiat e semnul care face să se
ilumineze ramurile
și să renască din somn balcoanele create pe neștiute
de o rândunică pentru ca văzduhul să
le orchestreze,
văzduhul îngropat în harpele pe care burnița
le face să tresară deodată,
– fă tu astfel ca moartea mea să se desprindă lin
de cerurile care se caută și nu se întâlnesc.
Cine m-a amăgit aprinzându-și sufletul la înălțimile
unde glasurile au acum bătaia de aripi
a unei păsări înecate?
Aceste nopți se năruie cu căința că ele au născocit
nălucile înghețate.
Spuneți-mi rămas bun aproape de trei ori,
din ungherele cele mai întunecoase.
E singurul lucru pe care îl cer.
Căci nu-mi aduc bine aminte dacă pe tine te-am cunoscut
în adâncul apelor,
dacă pe ea a trezit-o izbitura unei pietre de
potcoavele cailor,
sau dacă aceleia i-au dat viață oglinzile care adună frigul ochilor ce se dezgheață.
Uitare,
uitare și lacrimi pentru luminile care se cred acum
de-a pururi pierdute.
Rafael Alberti
Traducere Geo Dumitrescu
Așa e acum
RăspundețiȘtergereDin ce în ce mai căzut,
mai depărtat de suprafețele pedepsite de către
picioarele luptătorilor,
sau mai departe de acei ce, sprijinindu-se în șoaptă
pe umerii mei, ar vrea să mă rețină ca pe o
bucată șovăitoare de pământ.
Îmi văd sângele într-o latură a trupului meu,
azvârlindu-se afară din el ca un iureș rece.
Iar această limbă,
acest gâtlej pregătit acum să înăbușe puțina apă care
se aude întotdeauna la toate despărțirile,
această limbă și acest gâtlej îmi fac lumea apăsătoare,
mă fac să fug și să amuțesc înainte de vreme.
Acolo jos,
pierdut în lumina aceea care mă privește la fel ca pe
un mort în plus printre morminte,
alături de primejdia numelor ce se pulverizează,
împreună cu tristețea îndepărtată a celui ce n-a putut
să vorbească de călătoriile lui,
la dreapta și la stânga celor rămași prea singuri,
te aștept.
Rafael Alberti
Traducere Geo Dumitrescu