Citesc o carte
are patru sute de pagini scrise mărunt,
frazele sunt lungi,
destinele sunt dispuse în bandă Möbius –
un personaj aleargă la nesfârșit după altul,
ca un vânător după iepurele
pe care nu-l poate ajunge niciodată
pentru că drumul se răsucește
și aduce iepurele în urma lui.
Citesc o pagină și o recitesc,
pierd firul în realitatea din afara mea
și îl regăsesc înnodat
în realitatea ce se transcrie în mintea mea,
sunt umbra prin care personajele trec
și își odihnesc sufletul,
păpuși din ață,
din plastic,
din făgăduințe,
din aspirații,
din credințe,
reverii și reveniri în joc,
iubirea și suferința ca niveluri ale realității.
O iau încă o dată de la început,
înțeleg că n-am să-i ating niciodată începutul,
așa că îmi impun o măsură,
un ritm,
câteva bătăi de inimă pentru fiecare frază
mă ustură ochii, dar nu din cauza luminii oarbe
ci pentru că realizez că eu sunt Unul,
neștiutul, nevăzutul, cititorul inventat
de scriitorul demiurg
cu ani în urmă,
cu o viață în urmă,
cel puțin cu una.
Citind a treia oară a patra frază,
știu deja că nu mai sunt
ce am fost înainte să deschid cartea,
știu că n-am să mă mai desprind niciodată din ea,
simt cum se țese în creierul și în carnea mea
cum îmi dictează gândurile și simțirile
îmi absoarbe lumea și o îngemănează
cu cea a personajelor.
Scriu o notă în text pentru autor,
îl știu de când era simplu om
nu autorul meu,
cu vocea lui îl chem.
Câte atmosfere mă apasă!
murmur: „sunt doar nodul,
sunt ochiul cu toate razele,
cu unele să văd, cu altele să fiu văzut,
iar cu altele, în fine, să mă văd pe mine
ca văzător nevăzut”
Mă simt bine deja
cu alt cer și cu alt pământ,
mă întreb, câte zile vor trece
și în câte note mă voi risipi,
când și dacă o să mai pot,
dacă o să mai vreau să ies.
Vom vedea.
Recitesc textul, e sensibil, firul se pierde ușor
m-am hotărât să stric măsura cu care citesc,
să o deformez, să o lungesc, să o lățesc,
dacă tot e una cu creierul și trupul meu
îmi va fi îngăduit,
cititul îl învăț pe măsură ce sunt scris.
Citesc pagină după pagină,
îmi țin răsuflarea. Își ține răsuflarea.
Fac pauze scurte, cât o clipire, cât o expirație
inspir puternic și mă afund mai adânc,
citesc cinci pagini, zece, îmi dobor record după record, gata să mă sufoc, mă salvez în ultima clipă.
Sunt doar unul dintre cititori, dar adun în mine extazul, uimirea, excitația, siderarea tuturor.
Ce sublim e avântul născut din însuflețirea cuvintelor!
Ce uimitoare sunt personajele!
Înduioșătoare.
Fară cusur sunt șlefuite mințile lor,
într-o lume în care ele nu știu,
nici ce sunt, nici ce pierd, nici ce vor!
Dar el, autorul demiurg?
Am scris nota. A scris nota.
(din volumul nimic esențial _note (după Nebunul lui Dumnezeu – Vianu Mureșan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu