Ispășire – a săpa o fântână

„Raiul o sete potolită” 

CPA – Katia Fodor: Ispășire – a săpa o fântână

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/10/10/cpa-katia-fodor-ispasire-a-sapa-o-fantana/

(...) 

Cu uimire,
În timp ce săpa
O fântână
Află că înainte,
Pe locul ei
Era o pădure,
Apoi o vie
După care a apărut
O cetate
Din care au rămas
Cărămizi îngropate
Și scrisoarea
Unui tată
Către fiul său
Dispărut,
După o vreme,
Din nou pădure
Și în cele din urmă
O margine de oraș.
Lin și cuminte,
Fântâna
S-a umplut cu apă
Curată și rece,
Egală cu sine însăși
Răspunzând
Oricărui zgomot
Cu cercuri
Și umbre mișcate.
Atunci a înțeles că
Raiul
Este o sete potolită,
O apă împărțită cu
Albinele și sturzii,
Iar intrarea
Este un pridvor
Din care se vede uneori
Curcubeul
Și se simți împăcat.

Colind

În oamenii de pe aici
E Dumnezeu, pe semne
Cînd ei în colț cu pașii mici
Aduc în casă lemne.

Și e o liniște de rai,
În gestul lor de-o viață
În care dau nutreț la cai
Și oile-și răsfață.

Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică.
Un suflet cald dintr-un copac
La ceruri se ridică.

Și uneori la focul mic
În casa lor sărmană
Isus, înduioșat un pic
Coboară din icoana.

O capră și-a zdrobit un corn
Sărind pe ușa spartă,
Desenul fumului din horn
E operă de artă.

Și-n toate șipcile din gard
Un clopot mai tresare
Cînd vreascurile-n brațe ard
C-o mistică ardoare.

Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaiet.
Scînteietorul lor răsad
Plutește blînd în aer.

Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă.
Trei sferturi să se afle-n cer
Și doar un sfert în humă.

Și nu se știe, sînt țărani,
Sau îngeri sînt, pesemne
Cei care de atîția ani
Aduc în casă lemne.

Și suflă-n focul lor mereu
Sporindu-le nădejdea
Să-i fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toți aceștia.

Și uneori, la focul mic
În casa lor sărmană
Isus, înduioșat un pic
Coboară din icoană.

Adrian Păunescu

În Rai

Nişte firicele de iarbă

Stăteau dinaintea lui Dumnezeu.

„Ce aţi făcut cu viaţa voastră“?

Atunci toate, cu excepţia celui mai mic fir de iarbă

Începură să povestească cu înflăcărare

despre virtuţiile existenţei lor.

Cel din urmă stătea la câţiva paşi în spate,

Ruşinat.

Îndată Dumnezeu spuse:

„Dar tu? Tu ce-ai făcut?“

Firul de iarbă cel mititel raspunse: „O, Doamne al meu,

Memoria îmi e înceţoşată

Căci fapte bune de-am făcut,
Nu mi le pot aminti.“

Atunci Dumnezeu în toată splendoarea Sa

Se ridică de pe tron.

„Oh, tu, cel mai drag şi mai bun firicel de iarbă“, spuse El.

Stephen Crane

Traducere de Cristina Snyder