Ploile lunii mai
umblă prin sufletul
meu, voce necunoscută,
rostind silabe în
limba celor necunoscuți
ca pietrele varului.
Mă dor picioarele
și totuși alerg prin sunete magice,
mă dor brațele și
totuși îngenunchez și cuprind
un lemn vechi pe
care e scrisă
învierea morților
din satul umil.
Mă doare sufletul
de multă lumină
de-aceea mă închin
obscurelor drumuri
pe care-am venit
prin ploaia de mai
cărăuș sau poate
pastor de la munții
Gurghiului.
Aurel Gurghianu
plouă și parcă ploaia îți desenează chipul pe geam
caii poartă flori roșii la ham
de-aș fi arhimandrit, te-aș pune la mănăstire hram
plouă pe hulube, pe perdele, pe geamuri de trăsuri
în părul tău e mireasma unei păduri
jderii poartă coronițe de fragi și de muri
plouă și ploaia îți desenează chipul pe ferestre
caii sălbatici poartă flori la căpestre
e ziua în care dumnezeu ne dă de veste
plouă din zori până-n asfințit
fiecare șoaptă e ca o scăpărare de chibrit
minutarele în ornice au ruginit
plouă și parcă ploaia îți desenează chipul pe geam
caii poartă flori roșii la ham
de-aș fi arhimandrit, te-aș pune la mănăstire hram
constantin preda
Când toamnele cad
toate
într-un cântec
se fac
plâns și ploi
pentru ce urmează să se întâmple
fără a pierde sensul
aici
acolo
chiar și de la început
Eli Gîlcescu
Uitatul pe fereastră
a devenit un tic,
Toată lumea se uită pe fereastră.
Citește, spală, iubește, moare
Și din când în când dă fuga
Și se uită pe fereastră.
Ce vreți să vedeți?
După cine priviți?
Luați-vă gândul, cine a fost de venit a venit,
Cine a fost de plecat a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.
Lăsați perdelele,
Trageți obloanele
Și mai luați-vă o dată tensiunea.
După ce a văzut totul – ploi, războaie,
Soare, cârtițe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai dorește serios
Să mai vadă ceva.
Totuși uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.
