Toamnă

! de toamnă nimeni n-a murit, sălbăticiuneo,
şi crede-mă, vai, vai, numai natura care nu-nţelege ;
nu, n-a murit nici păianjenul închizîndu-se-n sine,
se gîndeşte doar, cu emoţie. Vai, vai, mă zbat !
! vai, vai, mama a murit azinoapte şi eu eram mila !
! vai, vai, crede-mă, n-am să te las să-ţi urăşti sexul,
rochia dezvelind-o de pe sînii plîngînd cu faţa,
trebuie să vin la tine să te rog să mă ierţi,
sălbăticiuneo, şi-o să ne furişăm greşit
de-a-curmezişul, şi-o să ne înspăimîntăm
unul cu altul, şi ce-o să vrem, vai, crîncen
ce-o să vrem scuturîndu-ne capul,
să ne înţepăm cu ghimpi pulpele,
iar acolo unde-şi trag inima de moarte
luna şi zilele, nu, nu, dincolo, abia la o mînă
de spaima urîtă unde se dizlocă zîmbetele
să ne agățăm de pomi şi
să mîncăm pe genunchi prune
urlînd fără voce
să mîncăm clănţănind prune !

Cezar Ivănescu, Rod, EPLA, București, 1968