Și

ea se apleacă așa cum liniștea 

printre case,
(nu alunecați sub rochia ei rogu-va!)
mângâie pereții,
mângâie duzii ce prind floare,
mângâie cuibul de rândunici,
de sub streșini.

o simt
cum scutură așternutul,
cum mă privește,
și-mi pune un zâmbet pe față.

Nu pot să plec
nici în mine,

o așez în fața oglinzii
tocmai când ziua moare.

(Atila Racz)