Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind lent,
în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.
Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.
Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.
Se afișează postările cu eticheta Claudiu Komartin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Claudiu Komartin. Afișați toate postările
iulie 01, 2022
Irina
mai 25, 2019
Fii liniștit
lui I. Negoițescu
Fii liniștit: ceasornicul e-ntors.
Copii, de-a bușilea, al căror tors
fragil ascunde-o lâncedă cruzime,
stârniți de vechi chimvale și enzime,
se suie, zi de zi, pe triste scări
ornate în graffiti cu măscări,
julindu-se și limpezind tavane
de lilieci cu aripile vane,
până la pragul blând de unde-ajung
să-ncline-n ochii lor orașul ciung,
și unde ploaia clipelor lehuze
li se prelinge sfârâind pe buze
din zimții albi cu leneșe tincturi
ai unei nevizibile structuri
de roți și pârghii cânepii ce-și poartă
în cercuri iuți alcătuirea moartă,
și unde cu surâsul lor fudul
îndoapă zilnic searbădul pendul
cu glas de bronz și pipăit statornic.
Fii fără grijă: vaca e-n ceasornic.
Dar, mai întâi, vei auzi un fel
de zvon, parcă țânțarii anofel
încazarmați în turn, la primărie,
și-ar sfărâma elitra viermărie
într-o suavă râșniță de scrum.
Apoi, auzul tău, ieșit în drum
cu-ncheieturi de vânt scăzând în cuget,
va fi sorbit și sfâșiat de muget.
fragil ascunde-o lâncedă cruzime,
stârniți de vechi chimvale și enzime,
se suie, zi de zi, pe triste scări
ornate în graffiti cu măscări,
julindu-se și limpezind tavane
de lilieci cu aripile vane,
până la pragul blând de unde-ajung
să-ncline-n ochii lor orașul ciung,
și unde ploaia clipelor lehuze
li se prelinge sfârâind pe buze
din zimții albi cu leneșe tincturi
ai unei nevizibile structuri
de roți și pârghii cânepii ce-și poartă
în cercuri iuți alcătuirea moartă,
și unde cu surâsul lor fudul
îndoapă zilnic searbădul pendul
cu glas de bronz și pipăit statornic.
Fii fără grijă: vaca e-n ceasornic.
Dar, mai întâi, vei auzi un fel
de zvon, parcă țânțarii anofel
încazarmați în turn, la primărie,
și-ar sfărâma elitra viermărie
într-o suavă râșniță de scrum.
Apoi, auzul tău, ieșit în drum
cu-ncheieturi de vânt scăzând în cuget,
va fi sorbit și sfâșiat de muget.
Ștefan Augustin Doinaș
noiembrie 27, 2018
Prima zăpadă
Profesorul
adună extemporalele:
1) ce e bun 2) ce e rău
3) ce e greu 4) ce e ușor
3) ce e greu 4) ce e ușor
Bună e libertatea. Viața. Compotul de
piersici.
Lucrul curat. Să ajuți un prieten.
Bine e să trăiești cât mai bine.
Lucrul curat. Să ajuți un prieten.
Bine e să trăiești cât mai bine.
Rău e să spargi un geam. Să pui piedici.
Să nu trăiești. Războiul. Uitarea.
Să dai cu pietre. Să treci strada în goană.
Să nu trăiești. Războiul. Uitarea.
Să dai cu pietre. Să treci strada în goană.
Greu e să spui adevărul. O rangă de fier.
Un corp în univers. Să trăiești cu teamă.
Să rămâi singur.
Un corp în univers. Să trăiești cu teamă.
Să rămâi singur.
Ușor e bobul de grâu. Să faci tot ce-ți
place.
Văzduhul. Un fulg. Să te joci.
Să creezi o minciună.
Văzduhul. Un fulg. Să te joci.
Să creezi o minciună.
„Mai
bine îi întrebam
ce culoare are prima zăpadă”, își spune profesorul.
Elevii murmură. Își vorbesc la ureche.
O fată izbucnește în plâns.
ce culoare are prima zăpadă”, își spune profesorul.
Elevii murmură. Își vorbesc la ureche.
O fată izbucnește în plâns.
din Scrisori
de acreditare (1982)
noiembrie 15, 2018
Vreau să te cred când spui
că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator
Claudiu Komartin
august 12, 2018
Visul lui Adrian
el desena marea în jurul mării,
pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
decât foarte târziu
în viață – iar
asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți –
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)