Visul lui Adrian

el desena marea în jurul mării,

pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu

în viață – iar asta nu l-a dezamăgit, doar

l-a făcut să se retragă puțin

în el însuși, să-și verifice inima

ca pe niște degete pline de cretă

și să încerce o bucurie nouă, singura

pe care a aflat-o după mult timp,

cu toate că undele foșneau

altfel decât crezuse,

și orizontul îi spunea altceva decât

își imaginase atâția ani,

iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele

unor mame care povestesc liniștit,

în timp ce-și așteaptă copiii

cât s-au făcut nevăzuți –

și și-a amintit că de fapt

până atunci numărase, foarte încet,

de la unu la treizeci și doi, că

nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise

în sfârșit vremea să nu mai plângă,

ci să intre

și să îi caute,

unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

Claudiu Komartin