Era ciocârlia în cer spulberată
tu erai râul sub gheaţă – veneai
atât de ascunsă şi atât de curată.
tu erai râul sub gheaţă – veneai
atât de ascunsă şi atât de curată.
– Vezi, ciocârlia e-n cer spulberată
de ce porţi, iubite, mâna stângă înmănuşată ?
de ce porţi, iubite, mâna stângă înmănuşată ?
În jurul tău era o lumină ce îngheţa
şi ziua de tine înflorea, împrimăvărată
şi părul tău spre înalt se lăsa.
şi ziua de tine înflorea, împrimăvărată
şi părul tău spre înalt se lăsa.
–Vezi, ciocârlia se desface-n durere
de ce porţi o mănuşă de za?
Bate umbra cântecului peste inima ta...
de ce porţi o mănuşă de za?
Bate umbra cântecului peste inima ta...
Eram cu şoimul la vânătoare
undeva prin evul crepuscular,
dar fluieram şi-l chemam în zadar
din vârstele trecute şi viitoare.
undeva prin evul crepuscular,
dar fluieram şi-l chemam în zadar
din vârstele trecute şi viitoare.
Cenuşa cântecului cădea peste noi,
te-am mângâiat atunci cu mâna-nzăuată,
cu mâna monstruoasă şi trilobată,
cu mâna de fier,
cu mâna uscată.
te-am mângâiat atunci cu mâna-nzăuată,
cu mâna monstruoasă şi trilobată,
cu mâna de fier,
cu mâna uscată.
Dinu Flămând
Miracol
RăspundețiȘtergerePe vremuri aveai un sărut de soare cu gust de iarbă,
acum miroşi a copil - după două naşteri
care te-au împăcat cu propria-ţi naştere,
dar
încă te mai vezi în casa bunicilor.
Cauţi în Tarot semnele unui viitor ce îşi ţine
trecutul în braţe,
ca un sinucigaş ajuns la marginea podului, cu piatra de gât,
dar ezitând să se arunce...
Şi întrezăreşti,
în clipa când laşitatea imploră o amânare
lumina indiferentă a zilei, miracolul ei monoton
care te salvează!
Dinu Flămând
Până când
RăspundețiȘtergereÎn faţa geamului începe să înfrunzească
Umilul copac ciuntit de care mi-e milă
Toată noaptea a trudit să-şi desfacă antenele
Captează din aer un mister doar de el ştiut.
Rând pe rând îi tăiseră crengile, mai pe toate
Cei veniţi cu cablurile actualităţilor, iar acum
Ele atârnă pe ziduri, ca trecutul nostru eviscerat,
Spintecat, de care nimeni nu-şi mai aduce aminte.
Pe alte cabluri circulă alte orori în digestia întâmplărilor,
Gâlgâie hidoşenia lumii, suferinţa şi disperarea,
Undeva într-un spital, secerat de ultima deflagraţie
Un ciung începe să-şi viseze dureros restul ciotului.
În nopţile lor anonime lanurile de rapiţă respiră
Cu o intensitate de sânge verde-galben spre galaxii,
În noi încă nu circulă seva vreunei speranţe
Numai noi nu ştim să ne înmugurim învierea.
Va trece pe lângă noi şi acest nou miracol
Vom crede în continuare că viaţa ne e datoare,
Iarba şi câteva flori şi câţiva lăstari săraci
Vor continua să muncească şi pentru noi. Până când?
Dinu Flămând
Numai noi nu ştim să ne înmugurim învierea.
RăspundețiȘtergereVa trece pe lângă noi şi acest nou miracol
Vom crede în continuare că viaţa ne e datoare,
Iarba şi câteva flori şi câţiva lăstari săraci
Vor continua să muncească şi pentru noi. Până când?
Dinu Flămând
Iarna cu fulgere
RăspundețiȘtergereSufletul presimtea o iarna adinca fulgera insa in cer,
e o vara bolnava soarele galben se scurge pe ziduri
vorbele tale-mi aduc o durere neasteptata.
Am sa ies in gradina cu un brat de altoiuri
merii se umfla de-o seva tulbure,
umedul vint in decembrie rascoleste
vimtul de mugure, adormitul, simtul de mugure.
Cu un brat de altoiuri mai reci,
mai puternice sub fulgere inghetate,
in frigul durerii.
Dinu Flămând