Moartea e în om
ca muşcătura în mărul întreg,
îţi spun. Tu taci. Timpul trece,
E linişte. Aspră. Ţiuitoare.
Nările ni se dilată, trăim încordaţi –
temnicieri ai propriei noastre absenţe,
risipitori ai preaplinului.
Uitaţi.
Doar luna ne priveşte
cu resemnarea unei femei sterpe.
Să o pedepsim, să-i umplem burta cu pămînt!
îmi strigi. Eu tac. Te-am iubit
pînă la însingurarea de sine a lunii!
Pînă am regăsit, înlăuntru-mi, moartea
– urmă a pasului de şarpe.
Costel Stancu
