* * *

Moartea e în om

ca muşcătura în mărul întreg,

îţi spun. Tu taci. Timpul trece,

E linişte. Aspră. Ţiuitoare.

Nările ni se dilată, trăim încordaţi –

temnicieri ai propriei noastre absenţe,

risipitori ai preaplinului.

Uitaţi.

Doar luna ne priveşte

cu resemnarea unei femei sterpe.

Să o pedepsim, să-i umplem burta cu pămînt!

îmi strigi. Eu tac. Te-am iubit

pînă la însingurarea de sine a lunii!

Pînă am regăsit, înlăuntru-mi, moartea

– urmă a pasului de şarpe.

Costel Stancu