Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,
şi-n melodia caldă, rămuroasă,
eu auzeam pămîntul cum respiră,
iarba cum creşte, noaptea cum se lasă.
Nu era nimic trist, dar solemn,
sufletul lumii închis în lemn,
în flori palide, în hribi şi scaieţi
revărsa bucuria tainicei vieţi.
Cerul pierdut în ceţuri îl uitam.
Nu mai eram nici eu decît ram,
decît rădăcină avidă şi pace
de ierburi vîscoase, opace...
Însă irizata, subtila apă voioasă
avea licurici, clopoţei în plete ;
jumătate din fiinţa ei luminoasa,
lăsînd să cadă văluri încete,
apărea-n pajişte sau lîngă bălţi,
o zînă pe care-o văzusem şi-n alte dăţi.
Numai picături de apă, văpăi
de fosfor era frumuseţea-i dintăi.
Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară,
voi face să-nverzească pietrele şi să răsară
ochii morţilor în cîmpia cu flori...
Tu m-ai visat, poete, de-atîtea ori.
Cînd vei muri, ai să-mi cunoşti puterea,
dizolvantă, murmurătoare.
Oxigen şi...H2 - mi se pare,
chicotea lîngă mine tăcerea.
Şi-ndată vraja căzu, vraja cea mare,
din care cresc poeme, fiinţi ireale ;
spaţiile fură din nou uscate, goale,
din apus pînă-n soare-răsare.
Magda Isanos
