a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer
după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.
a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,
peste gândul
că visul e păcat.
și din durere
au început să iasă petale,
în piept
au bătut aripi uitate,
iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.
să nu mori niciodată,
chiar dacă ochii mei
nu vor mai fi lumină,
chiar dacă-mi cade
inima din piept,
vei fi în mine,
aripi se vor zbate
și greieri vor cânta
al tău sonet.
să nu mori niciodată!
nu știu să plâng,
chiar dacă plânsul
mi-a fost insomnie,
vei fi în păsări,
în norii ce se scurg,
pe tâmpla ta,
voi înflori
a poezie.
să nu mori niciodată,
chiar dacă alta
te-o purta prin vis,
voi fi tăcerea
ce-ți va sta sub pleoape,
voi fi în somnu-ți dulce
un dor neînțeles,
decât de timpul scurs
și nopțile în care nu-mi erai
cetate!
să nu mori niciodată!
simți cum te obosește
supraviețuirea
și cauți cu lumânarea
secunda de iubire
pentru încă o tresărire
a cărnii
în nudul existenței tale.
dragostea este vecină cu moartea!
nu se trăiește, doar se suferă!
o așezi să-ți doarmă pe sâni,
sub coaste, în pântec,
până simți cum mușcă din tine,
ca o dulce sinucidere,
până crezi că ești singurul înger
de pe Pământ
care s-a întors în placenta mamei
și a învins așfințitul!
