Să spun un secret și celui care nu mă cunoaște

era duminică şi n-aveam nimic de făcut
răpăitul tot mai intens al ploii îmi suna ca o mângâiere
şi ca o promisiune – cum pline de promisiuni
sunt toate dimineţile la oraş
am ascultat căderea timpului, aşa, picătură cu picătură
mult am ascultat, până s-au scurs
şi ultimele lacrimi de pe florile
cu nume orgolioase şi secrete din grădina bunicii
şi am simţit, ca în copilărie, acel frig luminos
care se naşte întotdeauna din ploaie…
apoi mi-am amintit ce-am scris, poate am citit, în ajun –
"singurătatea mea nu este o căutare a fericirii" –
şi am plâns, ca un suflet ce-şi aminteşte şi plânge…

la etajul de jos cineva făcea game la pian
sunetele acelea aveau în ele o tristeţe întâmplătoare
de parcă liniştea dimineţii ar fi simţit durere când a fost spartă

aşa – obiceiuri şi zile
cufundate în poezia unei melancolii
când înghesui într-o reverie orele dimineţii
şi pot să spun un secret şi celui care nu mă cunoaşte

Vasile Gârneţ

Antologie © Mircea Florin Șandru