Mă privesc uneori în oglindă
pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atâta vreme
încât nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decât cu amintirile
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică
sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atâta vreme scriu acest poem
încât el nu mai poate trăi fără mine...
